Povestirea S-au desființat luminează un alt cotlon nedereticat al firii omenești: obsesia pentru ranguri înalte. Un barosan ieșit la pensie află că i s-a luat dreptul de a-și folosi vechiul grad, care-l acoperea de prestanță. Acest lucru îl îngrozește, pentru că, odată cu gradul, își vede confiscată întreaga identitate. Iar când află c-au fost desființați și alții, cum ar fi consilierii de stat care nu mai pot folosi măgulitorul titlu „excelență”, desproprietăritul „ridică temător ochii spre cer: nu cumva s-o fi desființat și soarele?” Să recunoaștem că și acest obicei e valabil până-n zilele noastre, când inși intrați în burdihanul întunecat al anonimatului își trec pe cărțile de vizită titluri de valoarea unor cepe degerate, precum „fost deputat” ori „fost ministru”. Ce s-ar face un senator la pensie, dacă n-ar mai avea voie să se recomande cu înaltul său titlu? N-ar deveni și el eter, alături de fostul său grad? Cunoașteți nenorocire mai mare?
Cehov e un detector universal și atemporal, ce scoate la iveală orice prezență a cusururilor omenești. Cu toate astea, niciun ton moralizator nu-i de aflat la el. Își iubește sincer personajele; e pentru ele și mamă eroină, și tată erou. Cu dragoste maternă și paternă, le potrivește zulufii în păr și bujorii în obrăjori. Cu dragoste maternă și paternă, își mustră personajele și le alintă. Când, asemeni oricărui părinte iubitor, își plimbă personajele prin marile parcuri ale literaturii, Cehov împinge un landou imens, de dimensiunea unui bloc zgârie-nori.
Chiar și când hazul autorului e suficient să umple un butoi, el conține obligatoriu câțiva stropi de-amar, ca în schița Viața e minunată!, în fapt un decalog adresat celor păscuți metodic de ghinion. Ca să-i dezrobească de gândurile negre, doctorul Cehov le prescrie un tratament cu șocuri. ”Când îți intră un ghimpe în deget, bucură-te că n-a fost în ochi… Bucură-te că nu ești nici trichină, nici porc, nici măgar, nici ursul pe care-l plimbă țiganii.” Deja pacientul parcă se simte parcurs de primele furnicături de optimism. Categoric, orice rău își are mai răul, și apreciind asta cum se cuvine, viața devine „o continuă încântare”.
„Dacă te doare un dinte, jubilează că nu te dor toți. Când ești dus la poliție, țopăie de bucurie că nu ești dus la ocnă.” Nimic nu este fără leac, chiar când nevasta te face proprietarul unor superbe coarne. Și-aici zeii au vegheat să nu ți se-ntâmple o nenorocire mai mare: „Dacă te-a trădat nevasta, bucură-te că te-a trădat pe tine, și n-a trădat patria.”
Abia asta consolare!
