Ani în șir m-a obsedat un crâmpei de vers de-al lui Emil Brumaru, întrebuințat pentru a descrie o stare sufletească specială: „mi-e Cehov”. Sună melancolic și duios, și-am găsit că nu-i întâmplătoare coincidența Brumaru-Cehov: amândoi medici, amândoi scriitori. Amândoi pricepuți în dinamica sufletelor.
M-am reapropiat cu reticență de proza servită cu lingurița de Cehov, pe care nu-l mai consumasem din adolescență. M-am gândit că organismul meu va găsi demodat medicamentul, că va fi incompatibil cu el. Căci cum mai poți asimila povești cu sănii care patinează cu săptămânile prin stepă, azi când în 45 de minute ești la Viena și-n două ore la Paris?
Dar temerea mea s-a dovedit nejustificată. Cehov e fără vârstă. Povestirile lui sunt atemporale, sau poate că sufletul omenesc e același, indiferent de veacul în care se manifestă. Năravurile de ieri sunt năravurile de azi și-n mod sigur de mâine-poimâine.
Bunăoară, în schița Foaia de semnături, e descrisă politețea soră cu slugărnicia, care-i mână pe subalterni să-și scrie numele pe-o coală de hârtie cu rol de felicitare colectivă de Paști, adresată șefului. Numele fiecăruia trebuie caligrafiat cu grijă, căci un purcel de cerneală picurat pe foaie ar zădărnici tot pupincurismul: „un strop și… totul ar fi pierdut.” Scuzați-mi observația, dar felicitările pe care le trimitem azi șefilor nu-s cu nimic diferite de servilismul de atunci, chiar dacă noi obișnuim să contorsionăm cuvintele, făcându-le să pară scrise în păsăreasca veche: „Fie ca sfintele sărbători să vă picure în suflet lumina care iradiază pace, fericire, iar gândul pur să vă călăuzească pe calea certă a lui Christos!” Dacă felicitările de sărbători ar fi supuse la detectorul de minciuni, rezultatele ar fi jenante.
În „nuvela-minut” Decorația, e surprinsă slăbiciunea omenească pentru medaliile înfipte în piept, care te-ajută să crești suficient în ochii celorlalți și enorm în ochii tăi: „te simți alt om când ai așa ceva”. La o adică, dacă ții să rupi gura târgului și nu ești proprietarul unei decorații, poți să mergi cu împrumutul: taman asta fac cei doi fustangii din nuvelă, pentru a lua piuitul unor domnișoare. Unul împrumută medalia „Stanislav”, altul „Sfânta Anna” clasa a III-a, și ce măreți se dau în fața gagicilor. Dar apetitul uman pentru astfel de zorzoane s-a păstrat în deplină formă până azi, și-mi amintesc ce rumoare se iscă de fiecare dată când vreun prezident românesc – vreun Iliescu-Constantinescu-Băsescu – se-așterne pe împărțit tinichele intitulate bombastic „Ordinul nu-știu-cum”, în grad de „comandor” sau de „cavaler”.
