Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae

În creștinism există două concepții despre Dumnezeu, una ce vine din Biblie și care aparține vieții și experienței creștine și alta ce vine din filosofia greacă. Prima Îl prezintă pe Dumnezeu ca Dumnezeul Cel viu, plin de interes și grijă pentru umanitate. A doua Îl prezintă pe Dumnezeu ca nemișcat și de nemișcat. Ortodoxia Răsăriteană a făcut mari eforturi pentru a combina și armoniza cele două concepții. A căutat să concilieze ambele moduri de gândire despre Dumnezeu prin intermediul învățăturii despre firea și energiile divine, afirmând că, în vreme ce, prin firea Sa, Dumnezeu rămâne nemișcat, El iese (se manifestă) în exterior prin energiile Sale.
Aceasta înseamnă că ne gândim la Dumnezeu într-un mod personal chiar dacă o persoană trăiește deodată pe mai multe trepte. O mamă, de exemplu, când se joacă cu copilul ei, se coboară la nivelul copilului neîncetând să rămână în continuare un adult; la fel și Dumnezeu: atunci când intră în relație cu lumea rămâne, în același timp, dincolo de lume sau deasupra ei. Astăzi, teologia apuseană încearcă și ea să treacă de concepția care Îl prezintă pe Dumnezeu ca esență nemișcată, dar, câteodată, precum la Tillich de exemplu1, se îndreaptă spre cealaltă extremă și-L vede pe Dumnezeu numai într-un proces de devenire sau de mișcare. Vom încerca să împăcăm, pe de-o parte, neschimbabilitatea lui Dumnezeu, și caracterul Său de Persoană vie, pe de alta, urmând Sfântului Grigorie Palama, marele teolog bizantin din secolul al XIV-lea, căutând să scoatem în evidență legătura dintre veșnicia lui Dumnezeu și viața noastră umană în timp.
Adevărata viață personală există numai acolo unde există comuniune
Veșnicia nu poate fi pur și simplu o substanță neschimbabilă, nu poate fi ca o lege veșnică cu subzistență de sine. O asemenea veșnicie nu poate fi una inepuizabilă, dar faptul că este inepuizabilă vine din interioritatea ei, care e una a unei Existențe personale. Veșnicia trebuie să includă o dimensiune interioară și o libertate a voinței. Numai așa poate fi inepuizabilă, un izvor de noutate continuă. Dacă ne gândim la veșnicia lui Dumnezeu pur și simplu, în termenii rațiunii pure sau în cei ai unei substanțe veșnice, atunci nu vom avea o imagine reală a veșniciei, ci una eronată. Veșnicia trebuie să fie plinătate de viață și, de aceea, adevărata veșnicie trebuie să fie veșnicia lui Dumnezeu, El fiind perceput ca Subiect real și veșnic Același cu Sine, dar Care în același timp este Izvorul unei varietăți infinite de manifestări.
Dar adevărata viață personală există numai acolo unde există comuniune, și nu se poate vorbi de plinătate a vieții fără plinătatea comuniunii. De aceea, plinătatea vieții dăinuie numai în comuniune desăvârșită între subiecte sau persoane desăvârșite. Astfel că adevărata veșnicie este aceea a Sfintei Treimi. Treimea Persoanelor este atât plinătatea comuniunii, cât și cea a veșniciei.
Sfânta Treime rămâne veșnic neschimbabilă în iubirea Ei, dar iubirea Sa este plinătate a vieții și de aceea deține un potențial nelimitat de manifestări și lucrări.
Veșnicia este viață, iar viața este mișcare.
A avut dreptate Karl Barth când a zis că ceea ce este simplu nemișcat și de nemișcat este mort și, dacă Dumnezeu este în întregime nemișcat, atunci a fi Dumnezeu înseamnă a fi mort! Dar tipul de mișcare care este întotdeauna același – mișcarea automată a unei mașini – este de asemenea mort. Adevăratul sens al veșniciei nu poate fi aflat decât în comuniune între Persoane veșnice a Căror iubire este inepuizabilă. Și cel ce se împărtășește de această comuniune interpersonală primește întru sine viață veșnică. „Aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine singurul și adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. Inepuizabila viață a lui Dumnezeu ca fiind Comuniune de Persoane nu se poate reduce la grija de un lucru sau altul sau de împărtășirea de oarecare gânduri. Viața veșnică a subiectivității desăvârșite nu depinde de realitățile finite, ci dimpotrivă, aceste realități finite depind de veșnicia lui Dumnezeu. Viața subiectivității eterne a lui Dumnezeu trebuie să fie plinătate nepieritoare. Ea se întemeiază pe dragostea către Persoane de o plenitudine egală; se poate spune astfel că este o viață veșnică, inepuizabilă. Ea implică o relație cu celălalt care răspunde cu o iubire asemănătoare. Persoanele dumnezeiești Se iubesc cu o iubire veșnic inepuizabilă proprie Lor, Se iubesc Una pe Alta ca parteneri într-o desăvârșită reciprocitate sau o împărtășire comună. Este o continuă mișcare care trece de la una la alta într-un schimb reciproc al aceleiași eterne și desăvârșite iubiri.
Iubirea este un dar al unuia către altul
Înțeleasă în acest adevăr – ca fiind comuniune personală de viață – veșnicia nu trebuie văzută la antipodul sau opusă timpului. Veșnicia lui Dumnezeu, ca viață în propria-i plenitudine, ca iubire veșnică și desăvârșită între Persoane ce stau într-o unire desăvârșită, poartă cu sine posibilitatea timpului. Timpul, pe de altă parte, poartă cu sine posibilitatea veșniciei, care se poate realiza în comuniune cu Dumnezeu prin harul Său; din acest motiv, Dumnezeu poate intra într-o relație iubitoare cu ființele temporale. Trebuie subliniat faptul că această actualizare a veșniciei în timp are loc întotdeauna prin harul lui Dumnezeu; pentru că numai Dumnezeu ne-a făcut capabili de a-I răspunde chemării Sale, El fiind Acela Care ne face oferta dragostei Sale. Așadar, El este Acela care ne-a dat această legătură cu veșnicia, iar în comuniune cu El noi putem dobândi veșnicia.
Iubirea este un dar al unuia către altul, respectiv așteptarea întoarcerii depline a acelui dar de la celălalt ca răspuns la iubirea lui. Numai într-un răspuns imediat și desăvârșit ofertei de iubire dintre cei doi, iubirea este deplin împlinită, iar comuniunea desăvârșită este atinsă. Timpul este de fapt intervalul de așteptare pentru răspuns la chemare. Ca atare, timpul reprezintă o distanță spirituală dintre persoane, în vreme ce veșnicia este mai presus de orice distanță sau separație. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune următoarele: „Taina Cincizecimii este astfel unirea întreolaltă a celor aflați sub providența lui Dumnezeu Însuși. Cum am spune, unirea naturii noastre cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin lucrarea bunătății lui Dumnezeu, este o unire în care nu mai există timp sau devenire.“
(sursa: www.ziarullumina.ro)