Să ieșim din cetăți și să-L căutăm pe Hristos Cel din fratele și sora noastră. Au nevoie de noi! Iar Domnul ne va ține mâinile puternice să frângem greutatea momentului prin iubire, prin drag unii de alții și curaj. Curaj, Bucovina, România întreagă te poartă în pâinea și vinul rugăciunii la Altar. Nu sunteți singuri!
Bucovina sub ape. Țara fagilor albaștri din cernerea cerului peste trupurile alburii ale copacilor s-a rupt sub greutatea furtunii. Caut și îmi sun prietenii. Toți cu nădejde. Oameni simpli, curajoși dinaintea oricărei pierderi materiale. Preoți și învățători, studenți de azi și de ieri, familiile lor, prieteni de o viață, ba unii chiar de două. Halde de steril scăpătate peste digurile subțiri, meandre rupte de apele învolburate ori drumuri cu asfaltul scorojit ca o față de stejar bătrân mâncat de soarele vieții. În minte mi-a venit îndată textul Evangheliei acesteia. Rămași fără nici un propovăduitor credibil – Ioan tocmai ce fusese decapitat de regele fără cap al unui regat destrămat de interese romane – și răniți de moartea acestuia, mulțimile străbat, pe jos, drumul înspre pustia unde Domnul se însingura știind că începe misiunea lui dinaintea unui popor încăpățânat. Și a unei opoziții cu ifose de atotștiutori.
Domnul le vede efortul și contrar tuturor celorlalte entități religioase – zei ori funcționari religioși pur și simplu – se lasă cuprins de milă, de îngrijorare tandră pentru oameni. Pentru oamenii care mergând spre El devin – într-un fel ce avea să-l desăvârșească pe Cruce cum numai El putea să o facă – oamenii Lui. Din milă vindecă bolnavii. Și din grija lor pentru aceștia, oamenii care îi însoțesc flămânzesc. Cel mai credibil este că îndată făcuți sănătoși, ei primiseră hrana celor ce-i purtaseră până acolo. O cetate călătoare, cu muribunzi și bolnavi înviați. Cinci mii de bărbați, afară de femei și copii. Nu pentru că nu ar fi fost importanți și aceștia, ci pentru că fiecărui bărbat îi revenea tainica misiune de a fi preotul casei sale, cel ce împarte pâinea după ce o binecuvântează. E sensul pascal a acestei cine dinainte de Prânzul prelungit din Joia Patimilor. Hristos, ca un lider de comunitate, un rabin ce ține locul profetului Ioan în sufletul amărâților, dăruiește pâine și pește. Hrana unui Paști în sărăcia de pe țărmul Mării Galileei.
Îndemnul Domnului de a le da Apostolii hrana este unul care îi pune în poziția reală, de ucenici și nu de lideri, cum se socoteau deja. Ei nu pot face nimic din ce face Hristos pentru că ei sunt doar chemarea Lui, nu și răspunsul, încă. Ei înșiși se numără între cei cinci mii de bărbați și nu este exclus ca din acest motiv ei să strângă rămășițele fărâmiturilor. Pentru cei care știu ritualul Mesei de Paște știu că orice urmă de rămășiță de pâine se strângea înaintea mesei ca să se împlinească menirea Mesei de Paște. Aici rămășițele se strâng după masă, anunțând parcă noua masă de Paște care va fi consumată în Joia vinderii Domnului Hristos. Pentru aceea, după ce strâng fărâmițele, ucenicii sunt siliți de Hristos să plece pe mare. Să treacă pe țărmul celălalt. Ca într-o nouă realitate a misiunii lor. Păgânii. Hristos încearcă astfel să le alunge gândul că gata, misiunea lor s-a încheiat. Pâine săracilor și pește era maximum de ideal revoluționar pentru ei. Romanii erau departe, dușmănia lui Irod părea deja uitată. Iar ei se simțeau ucenicii unui Om important.
Domnul refuză exegeza lor. Diavolii developează, prin furtuna ivită, încontrarea lor la Hristos. Săptămâna trecută, după vindecarea orbilor și scoaterea duhului mut din amărâtul din Capernaum, după vindecarea femeii cu scurgerea de sânge și învierea fiicei dregătorului sinagogii, opoziția o exprimau fariseii. Strigaseră, acriți și confuzi, că scoate pe demon cu domnul demonilor. Cât erau ei de teologi nu intuiau ce intuia stăpânul fanatismului lor, diavolul. Stăruitorul urmăritor al Domnului. Valurile furtunii, teama Ucenicilor în corabie și frica lui Petru pe ape erau semnele că puterea nu e la ei, la oamenii de încredere ai Lui, cum se socoteau ei. Hristos calcă apele. Scapă pe Petru și limpezește cu poruncă puterea furtunii. Care, în fond, nu avea nici o putere de la ea.
De ce m-am gândit la Bucovina noastră când am citi Evanghelia aceasta? Pentru că în glasul oamenilor am aflat durerea care-L emoționează pe Hristos și-L face să-I fie milă de oameni. Pentru că am văzut cum dintâi au tresărit în ajutorul săracilor cei săraci. Cum s-au înglodat și cum au tras unii pentru alții. Numai Hristos poate insufla curaj la vreme de furtună. Și satură când nu mai ai nimic. Va trece mult în timp omenesc până când soarele va aprinde iar dimineți tihnite peste văile Ostrei și Bistriței, peste cămășuiala de argint a codrilor Bucovinei. Și mai mult până se vor vindeca rănile care au provocat sărăcire oamenilor. Dar știu, fundamental știu că Duminica aceasta, și în toate celelalte, neamul cel puternic al credincioșilor Bucovinei va scutura colbul noroiului uscat de pe sărăcie, va ridica fruntea și mâinile în rugăciune. Iar noi, ceilalți, îi vom însoți nu doar cu rugăciunea și încurajarea, ci și cu pâinea dospită din dragostea lui Dumnezeu pentru noi! Să ieșim dar, din cetăți și să-L căutăm pe Hristos Cel din fratele și sora noastră.
Au nevoie de noi! Iar Domnul ne va ține mâinile puternice să frângem greutatea momentului prin iubire, prin drag unii de alții și curaj. Curaj Bucovina, România întreagă te poartă în pâinea și vinul rugăciunii la Altar. Nu sunteți singuri!
Părintele Constantin Necula
