Pe o pagină electronică publică intitulată ”România Magică” am găsit un text… Dar nu unul despre frumusețile sugerate prin titlu, ci unul elogiind, până la temenele, pe laureatul Nobel pentru pace, Elie Wiesel, fondatorul institutului cu același nume, destinat ”studiului holocaustului din România”.
Acolo, postatorul scrisese: <<Prin romanul „Noaptea”, cartea sa emblematică, ne-a învățat că tăcerea este periculoasă, că uitarea ucide din nou, și că speranța este forma cea mai profundă a rezistenței umane.>>
Drept care, observând și supușenia colectivist-autodegradantă a lui ”ne învață” – ca și cum fără, nu am fi știut! – am opinat și argumentat:
<<Nu! Uitarea nu poate ființa într-un om ”cu toate acasă”, însă tăcerea, de la o vreme, e necesară! Fiindcă numai iertarea e cea care dă speranță și înseamnă rezistență. Or, rememorarea și iar rememorarea relelor înseamnă neiertare, reîncălzirea conflictelor, învinuiri și duce la perpetuarea lui ”dinte pentru dinte”…>>
De îndată, o anume Eva B…stain mi-a răspuns: ”Rememorarea înseamnă o aducere aminte a celor întâmplate și să nu se mai repete. Chiar în timpurile acestea a reînviat ura împotriva evreilor și dreptul la existență în țara noastră. Probabil era mai bine să fim pribegi în țări străine, mai ușor de ucis.”
Deoarece astfel de convingeri pripite sunt împărtășite de mulți – fie coetnici ai doamnei, fie români – am explicat acesteia că, dacă rememorarea apăsată și repetată, așa cum s-a tot făcut, ar fi servit la ceva bun, nu s-ar mai fi întâmplat ceea ce tocmai ea spune: reînvierea urii etc. Și că, dacă nu a înțeles comentariul meu, asta e din cauza lipsei cunoștințelor de psihologie, psihiatrie, filozofie și epigenetică; lipsă în care, comod, se complace. Întrucât, coroborarea acestor științe – la ora actuală și cu dovezi de laborator – dezvăluie ”mecanismul” neurohormonal și beneficiul sanogenetic al iertării: atât pentru practicantul acesteia, cât și pentru armonia socială. Este ceea ce, de altfel, și învățăturile Noului Testament relevă intuitiv, chiar dacă descoperirile științifice, unind știința cu credința, nu erau accesibile la acea vreme. Iertarea, firește, presupunând uneori sistarea conlucrării cu cel iertat.
Doamna Eva a ținut totuși să devină agresivă: ”Ești prea inteligent, deci nu poți să porți o conversație cu nimeni, poate cu oglinda ta. Ea îți va da dreptate întotdeauna și nu te va contrazice. Rămâi în bula ta de superioritate și vorbește singur!”; deși o sumedenie de vizitatori ai paginii rezonaseră cu rostirea mea.
Fenomenul psiho-comportamental la care asistam, unul foarte frecvent, era ”proiecția”: punerea în seama altuia a ceea ce simte, gândește și face chiar el, acuzatorul; în acest caz, autosuperiorizarea, neputința de a conversa civilizat și părăsirea interlocutorului.
Aveam încă o dovadă că unii oameni – din păcate, mulți! – atunci când nu le sunt împărtășite opiniile, devin arțăgoși, dușmănoși, ofensează, atacă, acuză și se apără gratuit, refuzând dialogul pașnic, negocierea limpede; toate aceste cronice tristeți personale fiind rodul proastei lor creșteri, cea care le-a sădit frica încă din copilărie. Ei, în cele din urmă, fiind niște inocenți, care merită iertare fiindcă ”nu știu ce fac”. Cum nu știau nici torționarii lagărelor naziste; fapt bine ilustrat de Hannah Arendt în cartea ”Eichmann la Ierusalim; Raport asupra banalității răului”.
Și încă o concluzie inevitabilă: Exact aceste atitudini reactive, pripite, dușmănoase și ofensatoare sunt cele care, în alți ignoranți – indivizi grevați de aceleași tare emoționale – trezesc ura.
Și nu pot evita rostirea lui Shimon Peres – prim ministru al Israelului în două legislaturi: ”Trebuie să îi învățăm pe copiii noștri nu istoria trecutului, ci istoria viitorului”.