Cum ne furăm singuri Crăciunul

Aud din ce în ce mai des o vorbă: nu mai sunt Sărbătorile cum erau altă dată. Nemulțumirile se referă la pierderea bucuriei de a sărbători, la lipsa de trăire autentică a Crăciunului, la diluarea atmosferei de sărbătoare sau la contextul social apăsător în care ne găsesc ele. Dar de ce se întâmplă aceasta? Cine ne răpește această bucurie? Nu cumva noi înșine?!
Esența diluării bucuriei Sărbătorilor se regăsește în Evanghelia din Duminica Sfinților Strămoși. Este vorba de o pildă rostită de către Hristos, numită Pilda celor poftiți la cină. Amintirea ei chiar acum, în preajma Sărbătorilor, are rostul de a ne atenționa tocmai asupra acestui fenomen. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde până în adâncul inimii noastre și ne învață că bucuria Sărbătorilor o pierdem și ne-o furăm singuri.
1. Principala cauză pentru care nu mai simțim atmosfera de sărbătoare o constituie necunoașterea semnificației Sărbătorilor. Ea este aliatul deturnării de sens, așa că tindem să înlocuim Sărbătorile cu orice altceva. Mulți au auzit astăzi de Hristos (un studiu recent arăta că este cel mai cunoscut personaj din istorie), dar sunt destui cei care nu cunosc cine a fost și ce a făcut. Asta în vreme ce pseudo-vedetele vremii sunt cunoscute până în cele mai mici amănunte ale vieții lor: ce mănâncă, unde dorm, cu cine se ceartă sau se împacă, ce preferințe au.
Din această ignoranță se ajunge la petrecerea Crăciunului sub diverse forme, care mai de care mai tentante sau inedite, care însă nu mai au nimic cu esența Crăciunului: Nașterea lui Dumnezeu cu trup. Vedem cum în ofertele de Sărbători, importanța lui Hristos se diminuează până la dispariția totală. Avem Crăciun tradițional sau modern, în club, la mall, în locuri sau țări exotice, oriunde și oricum (important e să se vândă), mai puțin cum trebuie: în spirit creștin, în Liturghie, în Hristos. Mai mult, aud de situații în străinătate când autoritățile chiar recomandă ca în spațiul public să nu amintim de conotațiile creștine ale Crăciunului.
Însă toate aceste alternative la Crăciunul autentic sunt atât de superficiale și de iluzorii uneori, încât după ce le consumăm, ne dăm seama că suntem goi în continuare. Aceasta deoarece ființa noastră nu poate fi umplută de bucurie sfântă decât prin valori care înnobilează sufletul și dau sens vieții, valorile divinității. Vrem, nu vrem, sufletul nostru nu poate trăi superficial sau la comandă, după cum ni se pare viața, la prima vedere. De aceea, cu cât vom refuza mai mult aceste valori autentice ale sufletului, cu atât vom rata mai mult bucuria Sărbătorilor.
2. Așa ajungem la un alt substrat, mai profund, al lipsei de trăire în Sărbători: atitudinile sufletești greșite în raport cu Sărbătorile. Pilda de care am amintit ne lămurește: Cina este Sărbătoarea la care suntem chemați, invitații sunt inițial aleși de organizator (Crăciunul este organizat de Însuși Dumnezeu, Cel ce se naște și om), dar refuzul acestora va determina extinderea invitației către toată lumea, indiferent de starea în care se află. Prin urmare, Sărbătorile se adresează întregii umanități. Și totuși… ne intrigă refuzul unor invitați.
În realitate, mulți dintre cei ce se plâng de pierderea bucuriei de Sărbători comit aceeași greșeală ca și acești invitați. Este vorba despre refuzul sensului autentic al Sărbătorii, înlocuirea lui cu surogate. Refuzând invitația la cină, invitații pierd esențialul: comuniunea cu semenul, pe care nimic altceva nu-l poate suplini. Bucuria unei mese în comun nu ar trebui să stea în mulțimea felurilor de mâncare, ci în virtuțile sufletești pe care și le împart mesenii. Așa apare rolul social al mesei, exprimat ideal prin termenul de agapă, care derivă din grecescul „agápe”, care înseamnă iubire. Câți dintre noi însă mai vedem masa de Crăciun a fi comuniune? Majoritatea discută mai mult despre mâncarea de Crăciun, nu despre participarea la rugăciune, comuniune, iubire. Astfel se amplifică dezastrul pierderii bucuriei Sărbătorilor.
3. Dacă pătrundem și mai adânc înțelesurile pildei amintite, aflăm și mai multe motive pentru care refuzăm autenticitatea și o înlocuim cu surogate. Motivele se regăsesc în străfundurile sufletului nostru și sunt grupate pe trei zone, asemenea situațiilor de refuz din pildă.
Prima zonă este dată de simțul exacerbat al proprietății, care produce stres, egoism și individualism. Or, bucuria nu este niciodată caracteristică celor ce trăiesc în griji, singuri și egoiști. Ca o confirmare, un interesant punct de vedere vine din zona psihologiei, afirmând că Suntem prea obosiți și stresați să ne mai bucurăm de Crăciun. De altfel, legătura dintre psihologie și teologie este mai mult decât evidentă, atunci când vorbim de suflet. Mai putem remarca doar frica de a nu pierde proprietățile, pozițiile sociale, renumele etc., caz în care se poate ajunge până la tensiuni și conflicte interpersonale ce pierd în totalitate orice posibilă atmosferă de sărbătoare.
A doua zonă este ceva mai controversată, pentru că reprezintă atașamentul față de simțurile noastre trupești, reprezentate de cele cinci perechi de boi (așa cum boii trag încărcătura prețioasă dintr-un car, tot așa simțurile sunt „motorul informațional” al sufletului nostru). Sigur că nu putem scăpa de simțuri, dar le putem educa. Greșeala constă în trăirea senzorială a Sărbătorilor, căutarea plăcerilor prin simțuri. Însă plăcerea nu poate produce bucurie niciodată, deoarece odată cu încetarea stimulării simțurilor încetează și plăcerea, iar lipsa de plăcere provoacă mereu durere.
Este o gravă eroare a considera că bucuria Sărbătorilor este dată de stimularea simțurilor prin acele materiale deoarece când vor înceta stimulii (Moș Crăciun, beculețele, globulețele, brazii, mâncărurile, cadourile, plimbările etc.) va dispărea imediat și bucuria. Din păcate, mulți dintre contemporani au transformat Sărbătorile exact în consumism material și chiar sexual (ce caută sexy-Crăciunițele alături de ieslea lui Iisus???). Până și colindele au devenit kitsch, adică producție comercială de serie. Ca să nu mai spun că transformările obiceiului în consum și ale consumului în obicei pot obosi și stresa suficient de mult ființa umană, încât Sărbătorile devin mai mult pierzanie decât zidire.
A treia zonă este și mai controversată. Este vorba de atașamentul absolut față de valorile familiale. Deși familia este primul pas spre comuniunea universală, un mijloc de dobândire a virtuții dragostei universale (Taina Cununiei este cale a sfințeniei) totuși și aici există pericolul transformării ei în idol, în scop în sine. Ceea ce duce la o formă paradoxală de „izolare în familie”, despre care se discută din ce în ce mai des când vine vorba despre Sărbători.
Mulți cred că Sărbătorile se consumă doar în familie, ceea ce este total greșit, deoarece se deviază fie într-o izolare față de restul societății, fie în deviere spirituală prin „cultul familiei”, din care, iarăși, Hristos este eliminat. Este și motivul pentru care Ortodoxia nu pune accent mai mult decât trebuie pe rolul familiei în societate. Deși este de origine divină, familia nu trebuie transformată într-un zeu care îți acaparează și ultimele resurse. Iubirea este jertfă, niciodată tortură.
Însă observ că aici se încearcă o reașezare a lucrurilor, prin deschiderea unor familii către semenii aflați în situații speciale: orfani, săraci, însingurați etc. Este reafirmarea esenței Crăciunului: Hristos Se naște nu doar pentru tine și familia ta, ci și pentru semenul tău aflat în suferință. Nu ne putem permite transformarea familiei într-o „însingurare colectivă” (adică în loc de persoane însingurate să avem familii însingurate).
Prin urmare, cu cât trăim mai puțin creștinește Crăciunul, cu atât mai mult ni-l furăm singuri, pierzându-i bucuria.
(Pr. Eugen Tănăsescu, Doxologia.ro)