Scriitorul sucevean Constantin Severin (născut la Baia de Aramă, în județul Mehedinți) a revenit la literatură. Spun „a revenit” pentru că, după un debut strălucit în poezie (a scris câteva volume care s-au bucurat de succes și în afara granițelor țării), Constantin Severin a abandonat pentru moment uneltele scrisului în favoarea penelului. Într-un răstimp de opt ani, el a reușit să obțină o recunoaștere internațională punând bazele expresionismului arhetipal și să se impună în lumea artiștilor plastici.
Fascinația cărții vine din îmbinarea a două realități diferite, cea românească și cea argentiniană
Acum, prin romanul „Iubita lui Esto”, carte apărută la editura Curtea Veche în vara anului 2010, el s-a întors din nou în lumea condeiului abordând o cuceritoare poveste de dragoste, într-o carte care se citește cu sufletul la gură, o creație de tip epistolar după modelul camilpetrescian („Patul lui Procust”) care asimilează și experiența postmodernistă.
Prozatorul integrează în roman citate din opere celebre, el însuși devenind personaj cu numele Tin, un jurnalist la insistențele căruia Maria Rustin, iubita lui Ernesto Sabato (Esto), își scrie povestea de dragoste. Este o iubire șocantă prin diferența de vârstă dintre protagoniști, cu un caracter exotic la fel ca în romanul lui Mircea Eliade, „Maitreyi”.
Cred că fascinația cărții vine tocmai din această îmbinare a două realități diferite, cea românească, respectiv bucovineană (protagonista fiind născută la Gura Humorului) și cea argentiniană, reconstituită în latura ei de profunzime prin intermediul creației sabatiene.
În mod aproape similar se petrec lucrurile și în creația lui Constantin Severin unde accentul se pune pe prezentarea lumii interioare realizându-se o dezgolire a ființei umane în zonele ei emoționale profunde prin încorporarea unor teritorii rezervate mitologiei și magiei.
Și în povestea de iubire a lui Severin Iubita lui Esto, Maria Rustin, personajul feminin, are o încărcătură mitico-magică.
Atmosfera de basm a copilăriei cu vrăjitoarea Olga, descântecul de dragoste din Ipotești, de la casa bunicilor și rezistența anticomunistă a unchiului său Gheorghe Vasilache dau textului o coloratură aparte. Aceasta se accentuează prin capitolul final al cărții unde se narează câteva aspecte din viața lui Mihai Drișcu, o personalitate de excepție (cel care citea o carte pe zi și în vacanță spunea că „face plajă la Biblioteca Academiei”).
Portretul acestui critic de artă, născut să vadă ceea ce nu vedeau alții este realizat aproape într-o manieră călinesciană, în finalul romanului, dominat fiind de „strigătul interior” și de privirea „aruncată ca un lasou peste grumazul realității.”
Relația lui Esto cu Aria se manifestă asemenea unui liant fiind prezentată la fel ca în opera lui Mircea Eliade, prin forța ochiului și a privirii, acel ochi al lui Victor Brauner care l-a obsedat pe Sabato. Brauner s-a pictat în anul 1938 cu ochiul stâng scos forțându-și destinul pentru ca mai târziu, într-o încăierare a doi artiști spanioli, unul să arunce paharul și să-l lovească pe Brauner tocmai în ochiul stâng.
Numele unor pictori celebri: Leonardo da Vinci, Giorgione, Botticelli sau compozitori precum Bach, Brahms, Piazzolla, apar frecvent în această operă care este o îmbinare fericită a artelor, dar și a lumii științifice și literare.
Caracterul epistolar, confesiv, conferă romanului o notă de modernitate și de universalitate
Confruntarea prin scris, într-o formă epistolară, sporește dramatismul cărții deoarece ilustrează forța diabolică a sentimentului prin transpunerea lui în text, protagonista devenind prozatoare și stârnind admirația lui Esto.
Dragostea este privită aproape sub toate aspectele ei, de la cel mitico-magic, la cel sacral care stă sub semnul Mariei Magdalena.
Mi s-a părut esențială această relație dintre muzică și iubire, prezentă permanent la nivelul romanului. Nu întâmplător până și capitolele sunt organizate muzical: I Andante, II Allegro, III Menuet-Trio, IV Presto la fel ca în volumul de poeme „Improvizații pe cifraj armonic”. Capitolul Menuet-Trio sugerează celebrul triunghi conjugal: soț-soție-amant.
Laitmotivul vieții ca muzică are legături tot cu opera lui Sabato, cel care i-a conferit tangoului o valoare metafizică în studiul „Tangou, cântec din Buenos Aires”, apărut în „Itinerario”, în anul 1976.
Tangoul este „un gând trist care se dansează” după cum mărturisea un mare creator al său, este un straniu cântec popular pe care l-a creat omul vreodată, expresia vieții înseși, cu tristețile și bucuriile ei, un fel de „matrice cu fior cosmic”.
Tangoul este ridicat așadar la rangul de simbol al cuplului care întruchipează mitul iubirii fiind prezent, încă de la începutul romanului, când vrăjitoarea Olga îi ghicește Mariei spunându-i că omul are șapte ursite și ea se simțea „ca aripile unui fluture exotic”, atunci când dansa tangou.
În afara organizării muzicale, trebuie să subliniem faptul că în roman, la fel ca în creația lui Sabato „Abaddon, Exterminatorul”, autorul însuși, a devenit personaj.
Caracterul epistolar, confesiv, replicile lungi concepute sub forma unui dialog elaborat, și mai cu seamă sincretismul artelor cu știința, conferă romanului o notă de modernitate și de universalitate.
La fel ca și pictura sau muzica, literatura, sub forma sa romanescă, devine un limbaj dincolo de timp, „Text și Timp”, așa cum fusese intitulată o expoziție a lui Severin.
Ca și Sabato, scriitorul român se dovedește a fi o conștiință dramatică, mereu neliniștită a vremii sale, ilustrând cu pregnanță, prin ceea ce pictează ori scrie, atât în romanul de față cât și în poezie, acest deziderat.
Cornel BOTEANU
