Constantin Severin nu e poet, nu e pictor, nu e prozator, nu e filosof, nu e ziarist. Constantin Severin nu e nimic din cele care presupun folosirea mânii. El nici nu are mâni; nici un sacerdot nu are mâni, iar Constantin Severin este un sacerdot, care oficiază într-o „lume de măști agresive”, „undeva, unde dansul e rege” și unde el doar pipăie „ca orbii literele secrete ale alfabetului din inconștientul” fiecăruia dintre noi. O face și poematic, prin cărțile de poezie care l-au consacrat („Duminica realului”, Junimea 1984; „Zid și neutrino”, Editura Vlasie 1994, cu ediție londoneză, în 1997; „Improvizații pe cifraj armonic”, Axa 1998; „Axolotul”, Mașina de scris 1998; „Orașul alchimic”, Dacia 2002), și prin dezlănțuirea culorilor căutătoare de matrice ale literelor secrete și sfinte (el este singurul artist plastic român care a ctitorit un curent artistic, adoptat pe continentele lumii), dar și prin desferecarea de „fior cosmic” și de „aură mitică” („nu civilizația, ci cultura e cea care generează evoluția vieții noastre”, cum postula Henri Coandă), opera lui Constantin Severin, în întregul ei (poezie, pictură, proză), însemnând o simfonie copleșitoare, care vine din netimp și din nespațiu, într-o curgere Andante / Allegro / Menuet – Trio / Presto / Addendum, pentru a reconstrui, cumva în înrudire cu Borges („noi suntem limbajul de carne și vis al altcuiva”), mitul dragostei, printr-un roman incredibil, „Iubita lui Esto” (Editura Curtea Veche Publishing, București 2010), ilustrat, pe coperta de gală, cu una dintre lucrările sale de artă plastică, „Text și timp 60”.
„Descântec de dragoste la gura sobei”
Romanul lui Constantin Severin, anticipat, parcă, la nivel inițiatic de o carte de eseuri („Imperiul Sacru. Mănăstiri și biserici din nordul Moldovei”, Paralela 45, 2003) este, la o primă vedere, și „o poveste de dragoste (care) poate schimba fața unui oraș”, dar și o descifrare a mitului trăirii întru dragoste, prin sfințenia nemuritoarei, deci pururi repetabilei Maria Magdalena, ale cărei trăiri „au un fior cosmic care se apropie atât de mult de marea artă”, Maria Magdalena, „Iubita lui Esto”, deci a lui Ernesto Sabato, fiind, ca amprentă a mitului, ca albie a concreteții lui („adevăratul secret al vieții nu este să fii în prezent, ci să fii prezent în mister”), însuși Constantin Severin, poziționat între două evlavii (Ernesto Sabato și Mihai Drișcu), pe o cale astrală a evlaviilor, în care, pe lângă nume uriașe ale culturii latino-americane, străluminează și români de geniu (matematicianul Dimitrie Mangeron sau Henri Coandă), dar și bucovineni de o copleșitoare frumusețe, precum prozatorul iconarist Vintilă Horia, pictorul și poetul iconarist Dimitrie Loghin, urieșescul dascăl Ioan Nemeș sau tulburătorul om și cărturar Norman Manea. Toate aceste evlavii, de fapt „trăiri între fizică și suprarealism” din care Constantin Severin s-a împărtășit, cu ocazia neostenitelor lui inițieri, conturează o lume în care „totul se întâmplă natural și frumos, natural de frumos”, fără ca naturalul să poată fi confundat cu banalul, cum ne și avertizează marele creator din contemporaneitatea noastră suceveană, Constantin Severin.
Romanul lui Constantin Severin, depășind faza psihanalitică (inconștient, arhetip) și devenind „fapt stilistic”, așa cum ar spune Blaga, este o inițiere în mistere sau, cum spune el, un „descântec de dragoste la gura sobei”.
Intimități sacre
Recursul la „limbajul de carne și vis al altcuiva” este consecința conștientizării că deja citatul Borges a avut dreptate, atunci când susținea că „proză mare nu se poate face decât cu subiecte vechi de cel puțin două-trei secole, fiindcă cele contemporane nu au acea aură mitică specifică depărtării temporale”, Constantin Severin recuperându-și proiecțiile mitice din confirmări, deci din aure similare.
Fără îndoială, epicul cărții, în care se mișcă real personaje reale, în care adevărate sisteme de gândire dau consistență unor tipologii comportamentale, subjugă, ființa umană fiind mereu flămândă de intimități sacre. Dar mai presus de epicul ireproșabil, deci complex, deci cu o infinitate de regăsiri, este inițierea pe care o propune Constantin Severin inițiindu-se, așa cum face și în pictura lui nepictată cu mâna, ci cu mintea și cu sufletul.
„Iubita lui Esto”, un roman „breugel-ian”, precum cele ale lui Mircea Streinul, este una dintre primele cărți mari de proză ale Bucovinei contemporane și, fără îndoială, ale literaturii române în general. Dar oare avem noi onestitatea de a prețui așa cum suntem datori să prețuim un creator de talia lui Constantin Severin?
