Ajuns, în trăirile sale artistice, la capacitatea de a desluși chiar și „forma nocturnă a cuvintelor”, deci „caracterul sacru al simbolului, anterior gândirii individuale” (Rene Guenon), Constantin Severin explodează pe piața culturală suceveană cu o capodoperă (și nu exagerez cu nimic), antologia de autor „Improvizații pe cifraj armonic” (Editura Tipo Moldova, Colecția „Opera Omnia”, 2011), o antologie nu doar a celor cinci cărți de poezie ale sale („Duminica realului”, Ed. Junimea, 1984; „Zid și neutrino”, Editura Vlasie, 1994; „Improvizații pe cifraj armonic”, Editura Axa, 1998; „Axolotul”, Editura Mașina de scris, 1998; „Orașul alchimic”, Editua Dacia, 2002), ci și a inefabilului din proza și din pictura sa.
„Memoria negativă a cerului”
Constantin Severin este, dincolo de înfățișările sale artistice, un erudit, un înțelept, unul dintre puținii scriitori care, pe lângă faptul că a citit enorm, a și înțeles totul, adică mult mai mult decât poate înțelege marea majoritate dintre noi.
Prima probă în susținerea celor afirmate o constituie radicalismul exigenței cu care și-a selectat poemele, deja exigent selectate, cu ocazia primei lor dispersări editoriale (dispersări în puterea noastră de deslușire, care depășește puterea lui de sintetizare, „spuma unei încordate treceri”). În artele pe care le practică (trăiește, mai corect spus), Constantin Severin, „blond jucător de iluzii astrale”, operează cu simbolul sacru, cu „luga suryanyya” („limba iluminării”), cea desprinsă direct din soare („eu sunt memoria negativă a cerului / aș vrea să plâng dar plânsul cade mototolit / în haloul dintre doi îngeri / aș vrea să țip dar cuvintele au sensuri de foc / ce se surpă dincolo de cuvinte”), și-ar fi suficient doar citatul anterior pentru a identifica, în opera poetului sucevean, o întreagă mitologie primordială („limbajul îngerilor”, deci inițierile în „artele divinatorii”, prin ritmicități anterioare poeziei degenerate drept „vană literatură”; sensurile de foc, desprinse din cer, pentru constituirea ordinii celeste etc., toate acestea probând nu doar cunoașterea, ci și trăirea cu mintea și sufletul a simbolisticii științei sacre, cea în care, conform aceluiași Rene Guenon, „Creația este opera Verbului”).
„În frunzișul neted al hârtiei”, Constantin Severin își descoperă „făptura ca o zi asediată de cosmosul virtual” și se transformă, scriind sau pictând, într-un sacerdot („liniile destinului plutesc în pagina transpirată”), oficierile lui artistice („voi copia cu sângele relieful / tandru al ființei / printre coloanele minoice”) însemnând revolte împotriva timpului („un poem ce își curbează timpul / în devenirea sensului”), despovărare, inclusiv prin jupuire, de timp („o imagine în transă / era cuvântul”) și abandonare conștientă, printr-un „infern de inocențe”, armoniei universale ca reinițiere în metafizica strămoșilor („ca și cum ar fi ars cu încetul / toate elementele muzicii sale”).
„Freamătul invizibilului”
În opera lui Constantin Severin, nu numai în poezie, există o conștientă trăire de dumnezeire („cuvântul luminează” sau „timpul îmi întărâtă epiderma / ca o neînțeleasă monedă / getică” sau „în inima mea bucuria / are auzul diafan al morții” sau „tot ce cauți se caută deodată cu sine”, toate aceste aparente încifrări fiind deslușiri, „tot ce vezi se vede deodată cu tine”, cu condiția unei înrudiri, prin lecturi temeinice, în știința sacră, numită, la începuturi, poezie), în poezia lui Constantin Severin, deși se evită „echivocul periculos al Marelui Tot” (Rene Guenon), „memoria se pliază pe ea însăși”, până la redescoperirea acelei armonii, precum „modulațiile fătului alungit / în nebuloasa ființei” de dinainte de deslușire și de vremuire prin cuvânt (Lao Tse).
„Totul e să intri în Hora de la Frumușica / cu șase femei înlănțuite-n ritmul sacru”, „totul e să vii la Soborul Zeițelor / lângă Marea Mumă”, „totul e să înaintezi / din lumină”, iar Constantin Severin, căutându-și rădăcinile de lumină, crește lumină și pe șevalet, și în incredibilele sale proze, și în această carte de poezie, trupul lui de lumină, din care a rupt mănunchiuri ireale, până ce, sub „corul înstelat” (corul, nu cerul), „sub carul nopții de mai / podul devine urlet”, deci până ce s-a închegat un curcubeu boltit între el și „freamătul invizibilului”.
Tocmai de asta am și riscat, la începutul acestei cronici, afirmația că „Improvizații pe cifraj armonic” înseamnă o capodoperă. Pentru cei care nu mă cred, îmi pot face rost de timp, să le-o dovedesc, dar au ei la dispoziție o veșnicie, ca să și înțeleagă?
