Tot la Paralela 45, ca și „Cocteil în cranii mici”, apare în 2011 ediția a II-a, revăzută a celui de al doilea roman al lui Constantin Arcu: „Faima de dincolo”.
Talentatul prozator din nord și-a conturat deja, după un volum de proză scurtă, „Cenușa zilei” (1995) și după mini-romanul existențialist „Omul și fiara” (1996), un areal literar propriu și o voce inconfundabilă.
Împingând procesul de demitizare până la ultimele sale limite sau consecințe, cantonându-se adică în banalul cel mai derizoriu și mai sordid, după cum inspirat observă criticul Mircea A. Diaconu pe coperta a IV-a a cărții, prozatorul va reuși performanța de a defini „identitatea burlescă a unui nou mit”.
Faptele mărunte și intrate într-un angrenaj ineluctabil al automatismelor cotidiene, personajele mai mult sau mai puțin anodine cramponându-se de tabieturi cel mai adesea vecine cu viciul își pot avea, odată intrate în distileria textuală a autorului, partea lor de senzațional, conștiința că există ca și spaima de sine nu mai puțin orgolioasă. Sugestia vine (dar nu-i exclusă nici simpla coincidență intuitivă) din marea lecție a lui Caragiale unde ceea ce scrie în „Vocea patriotului naționale” e literă de lege și nici revoluție n-a putut fi în noaptea de lăsata-secului, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, pentru că nu s-a scris despre așa ceva în gazete. Raportul dintre realitatea propriu-zisă, nu întotdeauna eroică și condimentată cu isprăvi epopeice înălțătoare și pilduitoare, și reflectarea sa în vorba de duh care face înconjurul cetății ori în textul ce cunoaște botezul tiparului, presupune și implică multiple aspecte ce reliefează superioritatea actului oglindirii: scoaterea din anonimatul cel mai cenușiu, personalizarea insului care încetează astfel de a mai fi cetățeanul nimeni, cum ar spune Sorin Roșca, reierarhizarea membrilor într-o colectivitate, intrarea pe ușa din față în legenda și mitul local, cunoașterea celebrității și chiar nemurirea cu faima ei prelungită dincolo de inevitabila trecere a Styxului. Nu întâmplător, așadar, unul din protagoniștii romanului este un zămislitor de text: ziaristul justițiar și scriitorul Dan Dorian. Acesta nutrește convingerea secretă, excluzând, firește, momentele de îndoială și de sentiment al zădărniciei oricărui efort profesional și civic, că prin cuvântul scris și tipărit, fie și într-o gazetă de provincie numită cât se poate de sugestiv „Deșteptarea”, răul din burg poate fi diminuat. (…)
Lumea aceasta umilă care populează romanul lui Constantin Arcu tinde neîncetat să-și depășească starea în care se află, ținând să se vadă altfel, cu o altă aură socială, și să intre cât mai repede într-o lume prezisă frumos de cei ce-și arogau asemenea forțe oculte întru scrutarea viitorului. Țigăncile ghicitoare își au, în acest sens al plonjării într-o altă realitate posibilă, rolul lor. (…) Se recurge nu o dată și la epitafuri celebre cum ar fi cele din veselul cimitir săpânțean. Un topos individualizator în această mare trăncăneală, cum a etichetat Mircea Iorgulescu lumea din opera caragialeană, este frizeria lui Osvald, pandant moldav al lui Domnu Nae Girimea și cugetător justițiar care emite judecăți imbatabile de tipul: „Profitorii roiesc în jurul revoluțiilor ca muștele deasupra excrementelor de om” (p.107). Ca în altă Poiană a lui Iocan, în frizeria evreului devenit celebru în târg pentru că trăiește în apartament cu două femei însărcinate, soția întoarsă cu coada între picioare din străinătate unde plecase la muncă, și amanta pe care și-o făcuse între timp, se face politică, se ia pulsul evenimentelor orășelului unde nu se întâmplă nimic și se bea vârtos. (…)
Constantin Arcu radiografiază minuțios efectele neplăcute ale tranziției postdecembriste așa cum sunt ele resimțite într-un târg de provincie care încearcă să țină pasul cu vremea și c-o istorie nemiloasă cu destinele oamenilor debusolați de disponibilizări și nemaiștiind încotro s-o apuce. Este un timp prin excelență al derutei sociale și morale. Mitul îmbogățirii peste noapte de pe urma micului trafic de mărfuri, cu sarsanaua, în și din Turcia, Polonia sau Ungaria, s-a prăbușit rapid. Micile chioșcuri nu-și mai pot rula capitalul de subzistență pentru că mai toți clienții, biete nume trecute într-un catastif, cumpără pe datorie. Își repară mașinile vechi, se pierd în taifasuri inutile și ajung să se identifice cu amintirile ce constituie singura lor consistență și avere. (…)
„Faima de dincolo” este o tulburătoare meditație despre refugiul în text ca distilare a banalului cotidian și, totodată, despre prietenie, solidaritate, moarte și destin. Cartea salvează de la inerenta uitare fapte și trăiri sociale pe care trecerea timpului le aruncă în derizoriu și în nimicnicie. Fără să moralizeze sau să ridiculizeze păcatele celor mulți și umili, autorul le acordă dreptul de cetățenie literară tuturor acestor năpăstuiți de soartă și o face cu disimulată duioșie și înțelegere.
Ion ROȘIORU
