România. „- Credeți că România a apucat-o pe un drum bun? – Cum s-o apuce pe-un drum bun? A construit dezbinarea vreodată ceva? Dacă o să se-aleagă praful de poporul ăsta, o să se-aleagă fiindcă nu e-n stare – prin aleșii lui – să pună problema națională, deci a propriei existențe, înaintea altor probleme. Cui îi piere instinctul de apărare – piere”. (Ileana Vulpescu, Arta Compromisului)
Unei fete. Tu şi casa fără poartă /(De la capul străzii scurte), /Aţi avut o crudă soartă: /Nimeni nu v-a făcut curte! (Marin Sorescu, 1936–1996)
Folclor. Superbă alăturare într-un vers popular, a lui Eros şi Thanatos, a iubirii şi a morţii: „Maica zis-a că mă scoate/ De la câte, de la toate,/ De la două nu mă poate: /De la mândră, de la moarte”. (C.V. Tudor)
Satele României. „În marea majoritate a comunelor nu există nici străzi regulate, nici case igienice, nici curți îngrădite sau coșare pentru vite, iar semne de îndreptare pe terenul igienei publice nu s-au prea arătat. Șoselele sunt toate rele. Mai toate casele sunt de pământ, de nuiele tencuite cu pământ, apoi câteva de cărămidă și puține bordeie. Locuințele sunt strâmte, aglomerate, umede, mai toate nepardosite, iar materialul de construcție este pământ amestecat cu bălegar. Mai toți locuitorii au două camere, separate la mijloc cu o vatră. O cameră, de regulă cea mai mare, nu o locuiesc, ci o țin pregătită de rezervă, iar alții o întrebuințează ca hambar pentru produse agricole, verdețuri, varză, animale domestice, câini, porci, cloșcă cu pui etc., și ei dorm în cea mai strâmtă și rău îngrijită. În o cameră cu o capacitate pentru două persoane locuiesc adesea 6 și încă și animale domestice. Puține locuințe fac excepție de la această regulă, anume ale celor cu dare de mână și cele din plasa Sabar, unde sunt case cu 2-3 camere, dar toate scunde.” (Dr. Gheorghe Crăiniceanu, Igiena țăranului român, București, 1895)
Spovedanie. Părinte, sfinția ta/N-o spovedi pe mândra,/Că are păcate grele,/(Și mai toate sunt a mele).
Ironie populară. Atât poeziile satirice, cât şi strigăturile conţin, pe lângă umor şi multă ironie. Este o caracteristică a isteţimii populare care, în puţine cuvinte, în câteva versuri, surprinde caracteristicile fundamentale ale personajului. Există și unele mici creaţii licenţioase, în exclusivitate ironice. Astfel: ”Opreşte, Doamne,/Ploaia, vântul şi gerul,/Să-i crească la p…ă părul!” (Unei fetişcane pubere, care-şi dă aere de fată/femeie matură.) ”Treci, prostule, la ceaun!” (Unui bărbat care-şi tot plânge singur de milă, care consideră că nu este tratat cum se cuvine. A mânca direct din ceaun, fără să i se pună de către soţie mâncarea în farfurie, cu tacâmurile aferente, era o mare jignire, o desconsiderarea masculinității). ”Mulţam mamei şi lui tata,/ Că mi-au dat fata/Sfredelită gata!” (Sunt false – triste – ”mulţumiri”, adresate de ginere socrilor săi, când a constatat că mireasa nu este fată mare. Cuvântul „sfredelită” are sens de „găurită”. De aici și expresia „o bortă de-a gata”.). Alte exemple: ”Am rămas pe gânduri/Ca baba pe scânduri!”, ”Vai de mine, iar-s beat,/C-am văzut holerca-n gard/Şi vinu-ntr-un ciung uscat! (La adresa beţivilor rămaşi fără bani.), ”Fata popei napci avea/Printre gard ea napci-îţi-da!” (joc de cuvinte), ”- De când te-ai…,/-Nu te-ai mai…?/ -Mai că m-aş…!/-Hai şi ne-om…!”, ”Cum de-aseară, ş-amu nu?/ – Hai ş-asară, hai ş-amu!”. (Gh. Pața, Folclor licențios din Țara Dornelor)
Căsătoria, între zestre și pricini de divorț. În secolul al XVIII-lea, orchestrarea unei căsătorii în rândul familiilor înstărite echivala cu trasarea unei strategii economice în care sentimentele nu-și aveau rostul, „a cădea în dragoste” fiind mai mult privilegiul norodului. În volumul ”În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea”, neobosita Constanța Vintilă-Ghițulescu reconstituie aventura cuplului din veacul fanariot, fructificând mărturiile oferite de condicile ecleziastice din Țara Românească. „Pricinile” consemnate în această arhivă judiciară sunt variate, de la cazuri de rupere a logodnei, seducție, răpire și până la adulter, viol, neînțelegeri între soți sau divorț. Jalbele înaintate tribunalului ecleziastic de pe lângă Mitropolie, mai apoi către cel laic, conțin amănunte care ne transportă în universul trăirilor oamenilor din acea vreme. Pe traseul anevoios al „reglării nefericirii conjugale” din veacul fanariot, întâlnim adesea o miză importantă: zestrea. Zestrea este acea parte din averea paternă care îi revenea fiicei odată cu căsătoria și fără de care constituirea cuplului nu ar fi fost posibilă, compusă din trusou (veșminte, bijuterii, lenjerie) și dota propriu-zisă (case, moșii, prăvălii, bani ș.a.). În rândul boierilor, căsătoriile se făceau în jurul vârstei de 14-15 ani pentru fete și 19-20 ani pentru băieți, dar logodna se înfăptuia cu mult timp înainte, atunci când familiile „se învoiau”. Deși la masa tratativelor, în fața foii de zestre, se aflau tatăl fetei și „ginerele”, negocierea era purtată de fapt cu întreaga familie a viitorului ginere, care îl sfătuia, discret, cum să-și maximizeze capitalul. Vocea fetei se face auzită doar în cazuri extreme, atunci când recurge la soluții limită pentru a-și arăta dezaprobarea față de „jumătatea sa”. Pentru a conferi o mai mare rigurozitate practicii, mitropolitul Antim Ivireanu a fost cel care a realizat un șablon de redactare a foilor de zestre.
Unui artist. De-ntrece uneori măsura, /Cine-l acuză e nedrept:/ Îl arde focul sacru-n piept/ Şi-l stinge doar cu băutura. (Florin Iordăchescu)
Sperietură. Un bărbat se întoarce acasă, după o săptămână de lucru la pădure. Își zărește soția în curte, cu poalele suflecate, spălând rufe. Dorit, se apropie și o iubește pe la spate, fără ca ea să aibă vreo reacție. Termină (prea?) repede, o bate ușor pe umăr și o întreabă: – Eiii, ți-a plăcut? Ea: – Ptiu, bată-te, ce m-ai speriat!
Macedonski, luat la pumni. Când s-a aflat că Eminescu a fost internat la balamuc, întreaga suflare românească a rămas consternată. Numai Alexandru Macedonski a jubilat şi – neinspirat – a scris următoarea epigramă: Un ins… pretins poet, acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum / L-aş plânge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc / Şi nu e azi decât nebun. Epigrama a stârnit un val de ură împotriva autorului, care a pătimit cu vârf şi îndesat de pe urma neinspiratei acţiuni. Astfel, într-o bună dimineaţă de noiembrie, Macedonski, aflat într-un local unde îşi savura liniştit cafeaua, s-a trezit pe cap cu doi amici burghezi, cheflii. Unul dintre ei l-a zărit pe Macedonski şi s-a postat în faţa mesei sale. „Tu eşti, mă, mişelul care l-a înjurat pe marele nostru poet, Mihai Eminescu?“ Macedonski s-a ridicat ţeapăn şi l-a plesnit peste bot pe mojic. Imediat cei doi admiratori ai poetului naţional au tăbărât pe autorul ”Rondelului rozelor ce mor” şi l-au luat la pumni. Din fericire, Macedonski a supravieţuit acestui atac. (Q Magazine“ 2010)
România. 1. Japonezii consumă foarte puține grăsimi și suferă de mai puține atacuri de cord decât românii. 2. Mexicanii consumă multe grăsimi și suferă de mai puține atacuri de cord decât românii. 3. Chinezii beau foarte puțin vin roșu și suferă de mai puține atacuri de cord decât românii. 4. Italienii beau mult vin roșu și suferă de mai puține atacuri de cord decât românii. 5. Nemții beau foarte multă bere, consumă foarte mulți cârnați și suferă de mai puține atacuri de cord decât românii. Concluzia: Mâncați și beți tot ce vreți. Se pare că faptul că suntem români e ceea ce ne omoară.
Arome. Într-o emisiune TV se făcea un sondaj pe stradă, în rândul trecătorilor, iar întrebarea era unică, stereotipă: ce parfum vă place cel mai mult? Răspunsuri diverse: Coco Chanel, Gabriela Sabatini, Lacoste etc. O doamnă mai în vârstă a dat un răspuns mult diferit de ceilalți, o surpriză: mirosul de leuștean! M-am gândit apoi, dacă eram întrebat la rându-mi, ce aș fi răspuns? Răspunsul era fără echivoc: mirosul adus în casă iarna de rufele înghețate aduse de afară. De-a valma, cămăși peticite, cearceafuri, izmene, fețe de pernă, le strângeam în brațe și nu mă mai săturam de acel miros pe care și acum, la bune decenii de atunci, îl mai simt încă în nări. (Web)
