Motto. ”Amintirea este o seară a fericirilor trecute”. (Lucian Blaga)
Dumnezeu. ” Cine poate fi mai fericit/decât acela/care/zi de zi/se întâlneşte cu Dumnezeu/în rugăciunea de seară/se adăpostesc unul în lacrima celuilalt şi sunt fericiţi” (Teodor Dume). Venit. Statul român va elimina impozitul pe venit, în două etape. În prima etapă se va elimina venitul… Păstorel Teodoreanu a anticipat de mult de această primă etapă, atunci când s-a prezentat la Administraţia Financiară şi i-a spus funcţionarei de la ghişeu : – N-am venit că am venit. Am venit că… n-am venit.
În curtea fiecărei şcoli. ” Ținându-se timid de mână,/ În zi de toamnă liniştită,/Un pâlc de prichindei se-adună./În ochii lor sclipesc steluţe/ De bucurii nemărginite/Şi cine ştie câte drumuri/ De-aici prin lume sunt pornite?/Până mai ieri amici de joacă,/ Îi vezi acum porniţi de-acasă./Vor trece ani, ei vor rămâne/ Colegi de şcoală şi de clasă./ Şi vor avea şi alţi prieteni,/Şi alţi colegi, dar n-o să poată/Această minunată zi/ S-o uite careva vreodată./ Iar peste vremi când se vor strânge,/ Puţini sau mulţi iar împreună,/Vor râde poate şi vor plânge,/ Şi se vor ţine iar de mână./Ca şi acum, în zi de toamnă,/În zi de mare sărbătoare,/Când stau ca puii ocrotiţi/ De prima lor învăţătoare…/Am vrea, ştiu bine, uneori,/Să fim ca şi odinioară,/Copii cuminţi şi pe o clipă,/Să ne vedem iar grămăjoară…” (Emilia Plugaru).
Biserica Adormirea Maicii Domnului. ”Biserica Adormirea Maicii Domnului, aflată în cartierul Ițcanii Vechi, din orașul Suceava, este o veche biserică ortodoxă. Construită în secolul al XVII-lea, pe ruinele unei mai vechi biserici, această biserică se afla pe drumul ce urca spre vechea reședință voievodală a Moldovei. O legendă locală pune această mănăstire în legătură directă cu domnitorul Dragoș Vodă al Moldovei. Cel de la care și-a luat denumirea satul Ițcani, pe numele său Iațco, ar fi venit (după una din multele variante) împreună cu domnitorul, din Maramureș. El ar fi ridicat biserica la porunca domnitorului. Pe locul actualei biserici s-a aflat o veche bisericuță de lemn, construită în perioada domniei voievodului Petru Mușat (1375-1391. Această bisericuță a fost construită în aceeași perioadă cu Biserica Mirăuți, aflată tot în orașul Suceava. Inițial, biserica a funcționat ca mănăstire de maici, ea fiind ajutată mult de domnitorii și boierii moldoveni. O biserică de zid a înlocuit vechea biserică din lemn cândva în secolul al XVI-lea. În pronaosul bisericii se păstrează nouă lespezi funerare, cele mai vechi datând din secolul al XVI-lea. Cinci dintre ele înfățișează nume românești, două indică nume grecești, iar celelalte două sunt neclare. În anul 1639 a fost construită actuala biserică, dupa modelul arhitectural al Bisericii Aroneanu, realizată în anul 1594. Pisania vechii biserici nu a fost găsită. În anul 1776, din pricina situației politice a vremii, mănăstirea de maici din Ițcani a fost închisă, iar biserica a fost transformată în biserică parohială. Biserica este zidită în formă de cruce, din lespezi de piatră, și este tencuită în întregime. În pridvor se mai păstrează câteva urme ale vechilor fresce. Interiorul bisericii este împărțit în mod tradițional, în pronaos, naos și Altar. (crestinortodox.ro). P.S. ” Glasul zidurilor acestei biserici s-a auzit mai puternic astăzi în ziua hramului, ca nicicând în Bucovina. Da, pentru că avem nevoie de această mănăstire care în baza Ordonanţei Imperiale din 19 iunie 1783 a împăratului Iosif al II -lea (1780 -1790) a fost desfiinţată şi trecută alături de toate celelalte mănăstiri „sub povăţuirea stăpânirii împărăteşti şi a crăieştii măriri”. După desfiinţarea mănăstirii, biserica a fost transformată în biserică parohială, situaţie care a durat până în data de 21 octombrie 2021, zi în care Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, a hotărât reînfiinţarea Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului – Iţcani”. La 21 decembrie 2021 a fost numit stareţ la această mănăstire Preacuviosul Părinte Protos. Justinian Săvescu. Aşadar, în acea zi istorică, încă una din cele 21 de aşezăminte monahale închise de habsburgi în Bucovina se redeschidea, una dintre cele mai vechi ctitorii mănăstireşti din Moldova, după Mănăstirea Bogdana – Rădăuţi” (Vasile M. Demciuc).
„Sânzienii la Suceava”. „Începând de la gara Iţcani şi până la podul Arenilor, stradele Sucevii erau înzestrate de ambele părţi cu şpaliruri de cerşetori galiţieni mutilaţi, cu nasurile picate în urma sifilisului, cu ochii scoşi în adins spre a stoarce mizericordia românului plin de îndurerare; pleava omenească scârţâie dureroasă, glasurile lor ţipau de disperare, iară românul sacrifica şi ultimul ban în mâinile acestor monştri scârboşi. Era un spectacol sfâşietor, dar şi revoltător peste măsură. Căldurile caniculare de Sânzieni necesitează, pe toată lumea, la consumarea de foarte multă băutură răcoritoare: apă, limonadă, must, soda, etc. Cum întri în Iţcanii vechi, tot la 50-100 de paşi, vezi în faţa fiecărei case româneşti câte o cofă cu apă, lângă aceasta un păhar, aşezate în marginea drumului pentru pelegrini, de pomană. Drept că e lucru foarte creştinesc şi foarte românesc, dară totodată şi foarte neigienic, căci din acel păhar de bogdaproste nu bea numai creştinul pios şi sănătos ca bradul, ci suge şi cerşetorul cel fără nas, putred din cap până’n picioare de boala adusă din Galiţia”. (Gazeta Bucovinei, Cernăuţi, Iulie 1906).
Jaf. „S-a prădat casa fraţilor Hellman din Iţcani. Furul sau furii, spărgând un geam, s-au băgat pe fereastră în birou, unde nu doarme nime. Lăsând perdelele în jos şi aprinzând două lumânărele, s-au apucat de treabă. Cât timp a durat lucrul nu se ştie, dară, sosind servitorul dimineaţă, a aflat uşa casei de bani deschisă, iar în dreptul încuietorii o bortă destul de mare, pe unde se vede că a fost mecanismul depărtat… Din casă lipsesc 2500 franci în hârtie, vreo 50 franci în argint, timbre în valoare de peste 100 florini şi vreo 60 timbre poştale de câte 5 creiţari. Alte hârtii de valoare şi scrisori au rămas neclintite. Se presupune că furul trebuie să fi fost lăcătuş şi că ar fi trecut peste graniţă, în România”. (Revista Politică, Noemvre, 1886). Colonia de muncă Ițcani. (Din colecția personala a lui Alexandru Ursu-Bukowina). ”La Ițcani – zonă cuprinsă astăzi în municipiul Suceava, la granița cu comuna Șcheia – a funcționat o colonie de muncă, Unitatea 0720, în perioada octombrie 1952 – septembrie 1953, după care ea s-a mutat la Lucăcești (1953-1954). Conform documentelor identificate la CNSAS, colonia avea o capacitate de 1.500-2.000 de locuri. Un document din martie 1953 spune că, la acel moment, erau internați 950 de deținuți, păziți de 172 de milițieni. Comandantul unității era lt. maj. Ioan Pavel, ajutat de slt. Dumitru Gordin și lt. Gheorghe Ciobotaru, locțiitorul politic. Pavel, un tâmplar ajuns decident în sistemul penitenciar comunist, a venit la Ițcani de la conducerea Coloniei Salcia, unde a patronat crime și abuzuri incredibile (torturi, bătăi, lipsirea de tratament medical, muncă în frig și umezeală până la extenuare, execuții sumare, deținuți îngropați de vii, profanarea cadavrelor etc.). Aceste metode vor fi practicate și la Ițcani. Pavel a fost arestat pentru aceste abuzuri chiar pe când era în post la Ițcani, judecat în 1955, condamnat la muncă silnică pe viață, dar eliberat în 1957 și reîncadrat. Iată ce povestește unul dintre martorii importanți, Păcurari Silvia (n. 1940, interviu din 11.08.2012, Șcheia): „Eu am stat aproape de cimitir când eram domnișoară. Aveam în chirie un gardian de la colonie, că eram obligați să-i ținem în chirie, pe unul Vasile Mezei (milițian din corpul de pază, conform documentelor de la CNSAS), care era din Brăila. Majoritatea deținuților de la Ițcani erau politici. Căruța cu cadavre trecea pe la noi pe la poartă. Iarna mai veneau cu sania. Morții erau înveliți în rogojini, mulți nici nu mai erau îmbrăcați. Odată, când a venit Mezei cu sania cu cadavre, a intrat în casă pentru că avea ceva de vorbit cu nevasta. Iar noi copiii am alergat la poartă. Atunci avea vreo 7 cadavre, dar din aceia, vreo doi mișcau. Și eu am plâns, că «De ce duceți oameni vii?». Și milițianul mi-a spus: «Taci, că aiasta nu se discută!». Și eu le-am zis că «Sunteți niște câini, îngropați oameni vii!…». Şi atunci a scos pistolul și a tras pe lângă mine. Apoi și-a cerut scuze, că nu știa că are cartuș pe țeavă, și a trebuit să dea declarații. Puteam să fiu moartă. Așa era atunci. Cu morții veneau de obicei seara, 2 deținuți săpau groapa. Făceau niște gropi mari, adânci și de 2 metri, și aduceau mai mulți deodată. Morții erau îngropați în stânga față de intrare, lângă gard“. (theowlromania.wordpress.com).
