Poligamie. ”Regele Mongut al Siamului a avut nouă mii de neveste şi concubine. Regele Solomon din Vechiul Testament avusese şapte sute de neveste; August cel Puternic al Saxoniei a avut 365 de neveste, câte una pentru fiecare zi a anului. Numărul îţi dă siguranţă. Am format numărul Sarei. Era acasă. Regele Mongut avusese nouă mii de neveste. Ia gândiţi-vă: 365 de zile pe an împărţit la nouă mii. Fără certuri. Fără pauze de menstruație. Fără solicitări psihice. S-o ţii tot într-un festin. Trebuie să-i fi venit foarte greu regelui Mongut să moară. Sau foarte uşor. Nu putea exista cale de mijloc.” (Charles Bukowski, Femei).
”Coadă de cocoș”. Mai întâi, o scurtă explicație etimologică (e pasiunea autorului) asupra originii cuvântului „cocktail”. Unii autori susțin că în taverna unei oarecare Betsy – unde intrau adesea soldații francezi în timpul Războiului de Independență a SUA – gazda orna paharele cu pene de cocoș, întru flatarea mândriei „cocoșului galic”. Mândri, ofițerii francezi toastau, ciocneau paharele cu urarea: „Vive le cock tail!”. O variantă mai puțin romantică și prozaică – este, de fapt, și cea pe care aș crede-o eu! – a etimologiei, ar fi că majoritatea cocktailurilor sunt viu și divers colorate, asemenea penelor din cozile cocoșilor. Daiquiri. Este, la origine, numele unei plaje de lângă Santiago de Cuba, dar și numele celui mai celebru cocktail, preferat de Hemingway și de J.F.K. Rețeta: 50 ml. de rom alb, 20 ml. suc de lime, 5 ml. de sirop de zahăr, concentrat. „Papa doble” ori „Hemingway daiquiri” implică – ați ghicit! – dublarea cantității de rom, alături de sucul a două lime.
Cuba Libre. Rețeta: 50 ml. rom, 100 ml. Cola, suc de lămâie (facultativ), gheață. Povestea: un simplu curier din timpul războiului hispano-american (1898) va scrie, la senectute, că un căpitan american, aflat într-un bar din Havana, a comandat un rom Baccardi asezonat cu Cola, gheață și suc de lime. Încântați, toți cei din trupă l-au urmat. Toastând spontan pentru „Cuba libre”. Adică pentru o Cuba eliberată de spanioli și – de fapt – condusă de americani! Paradox: Fidel Castro – un desăvârșit, isteț comerciant – a reușit să-și însușească și „patenteze” marca „Cuba libre”, vânzându-și romul numit „Havana Club” (îl găsiți și azi, în mall-uri) sub rețeta „revoluționară” numită „Cuba liberă”! Un exemplu de preluare, de substituire inteligentă a unui brand, deși în compoziția cocktailului numit „Cuba libre” intră, obligatoriu, și băutura „imperialistă” Coca Cola.
Manhattan. Ingrediente: 50 ml. Whisky, 20 ml. vermut roșu dulce, cîteva picături Angostura. Se amestecă în shaker cu gheață, se strecoară într-un pahar răcit și se decorează cu o cireașă maraschino. Se pare că rețeta a fost inventată la Manhattan Club din New York, la începutul anilor 1870, special pentru un banchet dat de Jennie Jerome, viitoarea Lady Randolph Churchill, mama lui Winston Churchill (și mama celebrei „sugative” le avea, așadar, cu pileala!? – n.a.). Băutura a ajuns la mare modă.
Irish Coffee. Ingrediente: 40 ml. Irish Whisky, 80 ml. cafea fierbinte, 30 ml. frișcă proaspătă, o linguriță zahăr brun. Se toarnă cafeaua în cană. Se adaugă whisky-ul și cel puțin o linguriță de zahăr. Se amestecă bine, deoarece zahărul este esențial pentru ca frișca să plutească. Decor: eventual ciocolată neagră rasă sau un praf de cafea. Varianta originală a fost inventată de Joseph Sheridan, barman la aeroportul Foynes din vestul Irlandei. Într-o mizerabilă seară de iarnă a anilor ’40, Sheridan a adăugat whisky în cafeaua servită unui grup de pasageri americani înfrigurați. Rețeta se prepară cu frișcă, iar cafeaua se bea prin stratul de frișcă. P.S. „Cafeaua irlandeză” amintește de predecesoarea sa valahă: celebrul „marghiloman”, o cafea preparată cu coniac franțuzesc în loc de apă. Mojito. Ingrediente: 40 ml. rom alb, 30 ml. suc de lime, două lingurițe zahăr pudră, sifon, frunze proaspete de mentă, o felie de lime. Se amestecă bine ingredientele într-un pahar înalt, se completează cu sifon și se servește cu paiul. A fost cel de-al doilea cocktail preferat de Hemingway, după Daiquiri. Cuba este țara de origine și o poveste spune că prima variantă a fost inventată în secolul al XVI-lea pentru Sir Francis Drake, cu „aguardiente”, predecesorul romului. Alți istorici spun că la originea băuturii ar fi o combinație preparată de sclavii africani care munceau pe plantațiile de trestie de zahăr din Cuba. Ziceri… cu grade. Voi consemna câteva ziceri oarecum inedite despre băutură. Scrise de băutori (mă rog, coneseuri, ca s-o franțuzesc oleacă) celebri. „Poate că băutura nu este răspunsul, dar cu siguranță ea te ajută să uiți întrebarea”. (Henry Mon).
„Un om inteligent se îmbată ori de cîte ori este obligat să-și petreacă timpul alături de proști”. (Ernest Hemingway).
„Întotdeauna să faci cînd ești treaz ceea ce ai spus că vei face cînd erai beat. În felul ăsta vei învăța să-ți ții gura!”. (Ernest Hemingway).
„Berea nu te îngrașă, ci îți dă un sprijin. De mese, de pereți, de vitrine”. (Gerard Way).
„Dacă bei, mori, dacă nu bei, tot mori. Atunci bea, ca să știi de ce ai murit!”. (Eminescu).
„Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce în ce mai buni, fie se transformă în oțet”. (Papa Ioan al XIII-lea).
„Îmi plac whisky-ul îmbătrânit și femeile tinere”. (Errol Flynn).
„Un dezavantaj al vinului este că face omul să încurce cuvintele cu gândurile”. (Samuel Johnson).
„O sticlă de vin conține mai multă filosofie în ea decât orice altă carte din lume”. (Louis Pasteur).
„Nu ești beat atâta timp cît poți sta întins pe podea fără să te ții de nimic”. (Dean Martin).
„O femeie m-a determinat să mă apuc de băut, iar eu nici măcar nu am avut bunul simț să îi mulțumesc”. (W. V. Fields).
„Cînd bem, ne îmbătăm. Cînd ne îmbătăm, adormim. Când adormim nu păcătuim. Când nu păcătuim, ajungem în rai. Așa că hai toți să ne-mbătăm și să mergem în rai!”. (Brian O’Rourke).
„Băutura n-a rezolvat nici o problemă pînă acum. Dar, dacă stai să te gândești, nici laptele”.
„E bine să lași băutura. Dar să nu uiți unde”.
„Este bine să ne amintim că există cinci motive pentru a bea: venirea unui prieten, setea cuiva, frica de a-ți fi sete pe viitor, gustul excelent al vinului sau oricare alt motiv”.
„Cumpăr apă și lămâi de la dugheana din colț. Vânzătoarea, grijulie: – Da aspirine aveți în casă? Sînt bune la durerile de cap de după sărbători. Cum să-i mai spun că n-am băut nimic? Dacă luam și castraveți murați o făceam fericită”.
„Cocktailurile! Asta este adevărata descoperire a erei noastre”, își exprima entuziasmul jurnalistul Sisley Huddleston în 1928, pe măsură ce își îndrepta privirea spre boema literară și viața socială a Parisului. Francezii preferau să personalizeze numele și băutura, spunându-i „coquetèle”, dar înaintea zorilor, în locurile la modă, nimeni nu era prea exact, coerent ori consensual despre numele amestecului alcoolic pe care-l ingerase! Pe parcursul amplei sale cercetări, Huddleston l-a întâlnit pe pictorul Kees van Dongen, care a declarat: „Epoca noastră este epoca cocktailurilor. Cocktailurile conțin câte puțin din orice. Nu, nu mă refer numai la cocktailurile pe care cineva le bea. Ele sunt simbolice pentru restul”. (Parisul anilor nebuni, de Mary McAuliffe, editura „Corint”, 2018).
P.S. Hemingway obișnuia să bea. Și nu puțin, și nu din când în când. Într-o scrisoare către criticul literar Ivan Kașkin, scriitorul – care avea să afirme, înainte de a se sinucide, învins de panică și anxietate, că alcoolul i-a fost „marele criminal” (ca și în cazul lui Scott Fitzgerald ori William Faulkner) – o recunoaște, cu o anumită mândrie hedonistă: „Beau de cînd aveam 15 ani și puține lucruri mi-au adus atâta plăcere. Cînd muncești toată ziua cu mintea și mai știi că mîine trebuie s-o iei de la capăt, ce altceva poate să-ți întrerupă șirul gândurilor și să le trimită în altă parte, dacă nu whisky-ul? Înainte să ieși din tranșee și să pornești la asalt, cine ar putea să-ți spună ceva care să-ți dea, momentan, aceeași stare de bine pe care ți-o dă romul?”.