Copilăria. ”Al treilea copil al cuplului Ion Coandă Tănase, oltean de pe Amaradia, şi al Anei Muntean, făgărăşancă, de la Cârţa, Maria s-a născut în 1913, în Calea Piscului din Bucureşti, dar a crescut într-o casă din Livada cu Duzi, în mahalaua Cărămidarilor. Printre primele ei amintiri din copilărie e o întâmplare dintr-o zi de primăvară, la un teatru de păpuşi. „Îmi amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuşi care avea baraca pe cheiul Dâmboviţei. Fiind mică, ţăranii mă duceau în braţe. Ţin minte că păpuşile erau îmbrăcate naţional. În aceeaşi măsură, ca şi respiraţia pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la ţară explicau, pe loc şi cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o întâmplare din satul lor. Odată s-a iscat o bătaie, pentru că unul din ei făcea prea mare haz de o scenă care surprinsese cu şoalda (n.r. – cu înşelăciuni, şiretlicuri) amoroasă pe femeia celuilalt…“, povestea Maria. A copilărit înconjurată de cântece. Asculta doinele băieţilor şi fetelor care-i munceau grădina tatălui – care era cultivator de legume şi flori – apoi le îngâna şi ea prin casă. Primul cântec de care îşi aducea aminte, şi care i-a rămas drag toată viaţa, era al unui ardelean şchiop din Turda, fugit de acasă. Avea două versuri: „Frunză verde, frunză galbenă/ Tu mă saltă, tu mă leagănă“. Cânta Maria şi bocetele unchiului său Fane, suferind după ce-i murise soţia, lucru straniu printre vecini, căci cine mai pomenise bărbat care jelea după femeie? „Geaba mă mai duc acasă, / Că n-am nevastă frumoasă“, cânta unchiul, cânta şi nepoata.
Afirmarea. Cariera ei de cântăreaţă a început cu adevărat când l-a cunoscut pe Harry Brauner, etnomuzicolog, în casa iubitului ei din tinereţe, regizorul Sandu Eliad. Sandu o auzise pe Maria cântând într-o cârciumă din mahala şi se îndrăgostise nebuneşte de ea. De-acolo, din mahala, o aduce în mijlocul Bucureştiului, în lumea cărţilor, a lumii boeme şi rafinate din acele vremuri. Când Maria îi cântă lui Brauner din melodiile copilăriei ei, natural, cum îi vine, fără să se dea în spectacol, Brauner e cucerit. Cu sprijinul său, viitoarea mare cântăreaţă ajunge la Constantin Brăiloiu, directorul Arhivelor de Folclor, care o îndeamnă să-şi culeagă cântecele din satele româneşti. Aşa învaţă Cine iubeşte şi lasă, cules în 1929, la Braşov. Tot aşa, ajunge, mai întâi, să înregistreze primul disc, Nuntă ţigănească, un adevărat succes în vânzări – cu care salvează o casă de discuri de la închidere – şi apoi la Columbia, casă care o va trimite să imprime noi discuri tocmai la Viena.
Conflict. Prima ei apariţie importantă în public s-a lăsat cu scandal.
Crâșme. I-a plăcut teribil de mult să cânte la crâşmă. O făcea la Continental, la Scăricica, la Wilson, Neptun, Parcul Aro, pe toate, la rând, le onora. A cântat uneori şi fără microfon în spectacole la sate. Într-un turneu, a colindat 30 de sate şi a spălat, cot la cot cu spălătoresele, cămăşile orchestrei. Altă dată, de Revelion, povesteşte Gaby Michailescu, ca să le facă cinste bucureştenilor, a mers cu maşina prin troiene şi a cântat în 14 localuri. Şi-a încheiat dimineaţa de Anul Nou unde-i plăcea cel mai mult, la Capşa. „După o noapte fosforescentă, găseşte clientela cam deteriorată, în cămăşi şi fără cravată. Refuză să cânte, obligând ţinuta de rigoare: Toată lumea la punct, haină şi cravată!“, îşi amintea impresarul ei noaptea de Anul Nou cu celebra cântăreaţă.
Tabac. Maria fuma enorm, ţigară după ţigară. Detesta ţigările americane. „S-a născut cu limba dezlegată“, spunea Gaby Michailescu. Povesteşte un episod cu tâlc dintr-un turneu din Cluj, în comunism, când un secretar de partid nu i-a aprobat impresarului scena pentru spectacol. Maria a venit val-vârtej împreună cu Fărâmiţă Lambru, să rezolve situaţia. Nervoasă, când să scoată pachetul de ţigări – nimic. I se oferă, de la oficialul de partid, un Pall Mall. Maria ripostează: „Da’ ce, cu Mărăşeşti tuşeşti?“. Întâlnirea se încheie cu bine: Maria ia un „Naţional“ de la Fărămiţă şi primește sala Teatrului Naţional pentru spectacol. Pentru Maria, banii erau şi nu erau problemă. N-avea stimă de ei. Generozitate. Era risipitoare. Astăzi putea să aibă oricât şi, a doua zi, să n-aibă de ţigări. Dovada? A câştigat cât a vrut, a avut două piane, două maşini, haine de astrahan, haină de hermină, avea rochii de scenă franţuzeşti, o mare pasiune pentru ulcioare şi multe costume populare, scrie Anca Vancu. Dar a sfârşit cu ce avea pe ea şi în ladă, lăsând însă în urmă o istorie bogată în poveşti. În turneul din Iugoslavia, la ultimul concert la Sala Congreselor de la Belgrad, a dăruit costumul ei naţional Iovancăi Broz Tito, soţia conducătorului. Obişnuia să meargă des la Capşa şi să plătească consumaţiile altora şi să lase bacşişuri mari. Florile primite de la diverşi diplomaţi, care-i umpleau cabina, le dădea Mariţei florăreasa, care le vindea a doua zi în piaţă. Mariţa făcuse chiar o mică avere din banii câştigaţi. În plus, profita de faptul că era populară, cu greu refuzată, pentru a obţine locuinţe pentru nevoiaşi, medicamente bolnavilor şi burse pentru studenţi. Pentru că-i păsa.
Iubiri. A fost iubită, dar a avut şi multe nefericiri în dragoste. La 16 ani, se îndrăgosteşte de un medic de la Spitalul Central şi rămâne însărcinată. Medicul o convinge să facă avort, iar în urma acestei intervenţii, Maria n-a mai putut să aibă copii – târziu, într-un turneu, a înfiat o fată de la ţară, pe Minodora Nemeş, ca să-şi aline suferinţa. S-a iubit, mai bine de zece ani. în perioada interbelică, cu Sandu Eliad, cel care a prezentat-o lumii bune a Bucureştiului, scriitorilor, jurnaliştilor, muzicienilor. A fost curtată de artişti, de oameni de afaceri milionari, de agenţi secreţi, de politicieni. E celebră povestea dragostei sale cu Constantin Brâncuşi, despre care a povestit Petre Pandrea în biografia lui Brâncuşi, Brâncuşi – Amintiri şi exegeze. „Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei şi a mondenităţii. S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal ca să se întâlnească la o expoziţie din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache“, scria avocatul sculptorului. Relaţia lor însă n-a durat prea mult. Brâncuşi i-ar fi sugerat Mariei să nu-şi mai irosească talentul cântând în cârciumi şi să meargă la Operă. Un alt pretendent a fost ambasadorul României la Berlin, Radu Crutzescu, îi trimitea din Germania doctor s-o vadă. A fost curtată şi la un pas de căsătorie cu Ben Smith, un magnat al aluminiului, care avea interese de afaceri în România. Smith i-a trimis la Genova biletul de vapor împreună cu un cec consistent. Maria s-a dus până în portul italian, dar s-a întors. „Dorul de ţară a făcut-o să se întoarcă de fiecare dată. La fel la New York, în 1939. Asta a făcut-o să renunţe la cinci contracte pe care le avea în America. Şi tot la fel în 1944, când semnasem pentru ea un contract parizian. Frontierele deschise, lumea care o adora. Ca, mai târziu – supremă ironie –, comunistul ministru de Interne, Drăghici, să nu-i acorde paşaport până la Praga“, explică Gaby Michailescu în Maria cea fără de moarte. În 1940, în timp ce încerca să-l salveze pe Maurice Nègre, jurnalistul spion francez cu care a avut o idilă, făcând apel la toate cunoştinţele sale, Maria a ajuns să-l cunoască pe Clery Sachelarie, boier scăpătat şi patron la localul „Wilson“. Sachelarie e cel care ar fi intervenit în favoarea fostului iubit al Mariei Tănase, ca apoi să-i ia el locul. Maria Tănase a murit la 49 de ani. I s-a făcut rău, pe scenă, în a patra zi a unui turneu prin Târgu-Jiu. La spital, a aflat că are cancer la plămâni, dar a refuzat spitalizarea. În schimb, a continuat să cânte încă două săptămâni. A murit pe 22 iunie 1963, lăsând în urma ei un testament: „După moarte, corpul nescăldat, numai şters cu alcool să fie la dispoziţia medicilor dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una din cele două cămăşi albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap, să-mi pună pichetul de colţar alb, iar, în picioare, ciorapi albi scurţi. (…) Dacă se va putea şi nu va fi greu aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântână“, îşi spunea Maria Tănase ultimele doleanţe. Dar fântâna Mariei Tănase nu s-a făcut nici până astăzi.
