Chiar doresc democrație?

Apropo, toți românii declară că sunt democrați, că iubesc democrația și vor să trăiască într-o lume liberă. Dar oare acesta este adevărul pe deplin? Nostalgia după un trecut cu un lider autoritar (Antonescu, Dej, Ceaușescu), regretul după siguranța zilei (iluzorie) dată de dictatură și existența unui sentiment de ură și invidie generat de accentuarea inegalităților sociale mă fac să afirm că nu toți acceptă democrația cu bunele și relele sale. La începutul anilor ’20 din secolul trecut, în Italia condusă autoritar de Mussolini a apărut conceptul de „democrație cu conducător”. Cred că o asemenea societate își doresc și mulți români, cu un „tătuc” (sau Mesia, dacă vreți), deși de fiecare dată acesta s-a dovedit un dictator fără milă față de poporul său.
Pseudodemocrații sunt de mai multe feluri, dar au un numitor comun, respectiv lipsa unei educații care să le confere posibilitatea de a discerne între „cântecul de lebădă” al unor indivizi fără scrupule și realitatea social-politică. Pe lângă cozile de topor prezente permanent pe meleagurile mioritice și în marea majoritate în slujba intereselor străine (ce face justiția?), asistăm la manifestarea antidemocratică și prodictatură a unor categorii largi de cetățeni frustrați ce doresc „siguranța zilei de mâine” dată de un” tătuc”. Sunt chiar mulți care regretă economia de stat pe care au cunoscut-o în comunism pentru că interzicea îmbogățirea unor cetățeni și ne egaliza într-o viață cenușie și ruptă de vestul putred.
Mai mult, lipsa unei educații politice reale (necesară chiar dacă vă „pute”) se vede și la cei „cu școală” și cu un coeficient de inteligență peste medie. Mă și întreb cine are interesul în menținerea unui analfabetism politic general și în beneficiul cui. Unde se predau lecții de democrație veritabilă în România? Cine ne sunt „profesorii” de democrație și unde s-au calificat? Aveți răspuns? Eu nu. Efectele acestei stări de fapt, chiar dacă nu vizibile imediat, sunt grave pe plan economic, social, administrativ și cultural inclusiv. Nu trebuie să analizăm mult pentru a realiza acest adevăr.
O întrebare care este absolut necesară este: clasa politică este democratică? Și nu mă refer la partidele „de lider” care exclud clar democrația. În ce măsură partidele clasice, cu corespondenți în toate țările Europei, spre exemplu, dau dovadă de democrație în viața internă și funcționarea lor? Care sunt criteriile lor de selecție în promovarea „cadrelor cu munci de răspundere” și cât este de democratică competiția internă? Primul răspuns pe care personal îl am este că partidele sunt la fel de democratice cât este și societatea. Nu sunt exemple de funcționare liberă, de exprimare a ideilor fără reținere și de susținere a celor mai buni membri în procesul de promovare politico-administrativă. Cu alte cuvinte, implicarea politicului în promovarea democrației este nulă.
Revenind la România, vedem că lipsa educației politice a generat o democrație șchioapă (și surdă sau oarbă?) care a creat cadrul manifestărilor extremiste și chiar antiromânești. Cine va începe reeducarea la nivel local și național pentru democrație și funcționarea ei? Doar cei educați pot! Vor fi lăsați? Răspundeți dumneavoastră.
PS Elon Musk a început să împartă bani susținătorilor. La ei legea permite. Vom evolua de la principiul 1 om = 1 vot la un 1 om = 1 dolar (sau 100)? În SUA, și apoi peste tot.