Cei care au fost (4)

Când am trecut prima dată prin Mălini, părinții lui Nicolae încă mai locuiau în căsuța de lângă școală. Caietele lui Nicolae (acum, în mare parte risipite, rătăcite ori pur și simplu furate; tot acolo am aflat broșura cu „Poemul invectivă” al lui Bogza – după mulți ani, am recunoscut cărțulia acasă la un cunoscut poet ieșean: se vede că poposise și el, cândva, cu folos, la Mălini…) erau păstrate într-un geamandan scorojit, pe șifonier. Cu îngăduința tatălui, am ales câteva poeme, desigur, inedite, și le-am publicat la Cluj, în „Tribuna”.
După apariția versurilor, bătrânul Labiș mi-a trimis o scrisoare ce poate interesa, neîndoielnic, istoria literară. Iat-o: „Călare pe un armăsar roib, cu Nicolae așezat în partea din față a șeii, cutreieram, când la pas, când la galop, satul și obcinele din împrejurimi. Ne întorceam veseli, cu calul în spume, și primeam fără să le auzim dojenile unei mame grijulii, care ne tot arăta ce-ar fi putut să se întâmple dacă s-ar fi speriat calul… Altă dată, cu câțiva păstrăvi frumoși tăinuiți în sânul lui Neculai, ne grăbeam să ne arătăm isprava acasă… Am colindat apoi prin poieni, am văzut muma pădurii, am văzut urma râsului și ne întorceam pe lângă podul lupului, obosiți și morți de foame. Pe la cinci ani, Neculai învăța buchiile, iar la șase ani, citea de-acum «Capra cu trei iezi»… A venit apoi războiul; când am avut răgazul să stăm iarăși de vorbă, ne schimbaserăm mult și unul, și celălalt. Calul, rechiziționat, pierise pe front, prima copilărie zburase…”
Toate caietele din vremea școlii au (adică, aveau, cine știe pe unde-or mai fi!) un fel de „pagină de titlu” desenată cu tuș, creioane colorate sau acuarelă. Unele, legate meticulos, în pânză, sunt caligrafiate în întregime cu tuș negru („În sătucul dintre brazi”) sau cu cerneală colorată, ca în cazul traducerilor (nu știu prin intermediul cărei limbi) din poeții Kung Fu Dse, Dshuang Dsi, Li Tai Pe. Versurile românești, fluente și expresive, au indus în eroare pe cercetătorii grăbiți ai manuscriselor de la Mălini.
Într-o revistă lunară de cultură, strofele lui Liu Tzeau erau prezentate drept „poem inedit de Nicolae Labiș“ („Da, scumpa mea, luna e nespus de frumoasă / Valul, în coastele lotcii încheagă un cântec, / Buzele tale mă caută calde și vâsla / Se-mpiedică-n apa bătută cu stele de jad…”) Fac rectificarea – nu de alta, dar pe lângă alte acuze, în cârca poetului s-ar mai așeza și „localizări nedeclarate”. Cu titlu de curiozitate, iată câteva dintre preocupările elevului „Labiș E. Neculai” în decursul a două luni de zile, conform cu însemnările din caietul intitulat „Antologie și informații literare”: citește 46 (!) de autori români și străini, clasici și contemporani; redactează „articole” critice violente la adresa unor pseudo-creații poetice publicate în anumite reviste; ține la zi „Jurnalul de bord” al copilăriei; concepe schițe autobiografice, în care descrie satul Mălini, urgisit de bombardamente – imaginile revenind în unele poeme de mai târziu („Geografia timpului”, „Zurgălău”); scrie poezie; învață; călătorește prin pădurile Stânișoarei, la Slatina etc.
Pe fiecare foaie (în afara celor evident retranscrise) sunt zeci de corecturi, ștersături, rânduri adăugate… Uiți că-i vorba despre un copil – un copil ce pare a avea o reală conștiință a scrisului, înțeles și asumat, încă de pe atunci, ca destin… Cel care a dat semnalul dezghețului în poezia română, cuvenindu-i-se, măcar pentru asta, loc și rang în pagina istoriei literare, avea să fie omorât a doua oară de cerberii morali cu semn inversat (unii, ce se arătau cândva – erau și nelipsiți de la „Festivalurile Labiș”! – extaziați în prefețe, au „întors-o” fără jenă la 180 de grade, străduindu-se după 1989 să scoată din manualele școlare numele poetului de la Mălini…).
Judecata „de valoare” propusă de domniile lor se aliniază perfect… pe dos cu motivația organului județean de partid Iași, care – fapt fără precedent și, în epocă, de excepțională gravitate! – a trimis la topit numărul 5/1955 al revistei „Iașul literar” din pricina lui… Labiș. Iată, extrasă din documentele aflate în arhiva Asociației Scriitorilor din Iași, motivația „organului”: „Nicolae Labiș nu-i decât un ghimpe otrăvitor și dușmănos, autor al unor poezii minate de idilism și nepăsare: lupta de clasă e bagatelizată, manevrele chiaburești sunt privite de pe poziții deviaționiste”… etc., etc. …