Ce familii din istoria României mai pot fi astăzi sursă de inspirație?

Propunerea mea este familia martirilor Brâncoveanu. Sfântul Voievod Constantin și soția sa, Maria (Marica), au avut 11 copii, dintre care patru băieți (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și șapte fete (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuța, Bălașa și Smaranda). Toți cu educație bună și cu o credință confirmată de martiriul celor patru băieți. Despre domnitor se știe că, într-un sfert de veac de domnie (1688-1714), a lăsat o impresionantă moștenire în diferite domenii: artă, cultură, educație și, mai ales, în viața bisericească. Pentru că tot suntem în Anul Centenar, e bine să punctăm și faptul că Domnitorul Constantin Brâncoveanu a sprijinit mult și pe românii din Transilvania sau din Moldova. Un om harnic, bun chivernisitor – era considerat chiar unul dintre cei mai bogați principi din Europa, un „prinț al aurului” -, un abil diplomat, care a ferit țara de războaie.
Mai puțin ne este cunoscut faptul că doamna Marica, cea cu care s-a căsătorit prin 1675/1676, era o femeie vrednică din toate punctele de vedere, fiind extrem de implicată nu doar în treburile gospodărești, ci și în administrarea numeroaselor domenii ale familiei sau în supravegherea lucrărilor de construcție. Adesea vizita și mănăstiri, îngrijindu-se de cele de trebuință viețuitorilor. Se spune că doar în perioadele de lăuzie putea fi văzută odihnindu-se. Tăria de caracter și credința ei s-au cunoscut în modul în care a primit, în închisoare fiind, vestea că soțul și cei patru băieți au fost executați. Încălcând porunca sultanului, pe ascuns, a vegheat să fie îngropate trupurile mucenicilor într-o mănăstire din insula Halki. Mai mult, dând dovadă de multă îndrăzneală, dar și de neclintită dragoste față de soțul ei martirizat, șase ani mai târziu, în 1720, a adus în țară osemintele acestuia și le-a îngropat în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou”, acolo unde a fost și ea îngropată în 1729.
Unii consideră destinul acestei familii ca fiind tragic. E o gândire omenească, o gândire care nu include perspectiva vieții veșnice la care ne cheamă Dumnezeu. În fapt, familia Brâncoveanu a știut să facă binele în vremuri liniștite, dar a avut și înțelepciunea de a întoarce necazul și moartea în folosul lor. Constantin Vodă și cei patru fii, împreună cu sfetnicul Ianache, au fost arestați de turci în Săptămâna Patimilor. Gândul la pătimirile Domnului cu siguranță i-a întărit în primele momente și de-a lungul lunilor de închisoare și tortură care au urmat. Execuția lor a fost stabilită de către sultanul Ahmed al III-lea, deloc întâmplător, pe 15 august 1714. Era un „cadou” pentru domnitorul care împlinea 60 de ani. Dar, pentru un creștin, moartea este adevărata naștere, cea în veșnicie. Era chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Sultanul a vrut astfel și să întineze – cu sânge domnesc – această sfântă sărbătoare creștină. Dar a obținut efectul contrar. Cum poți cinsti mai bine pe Maica Domnului decât alegând, cu prețul vieții, să rămâi statornic în credința față de dumnezeiescul său Fiu? Tot atunci era ziua și onomastică a soției domnitorului, Marica (Maria). Au vrut otomanii să amărască inima ei. Și cu adevărat, precum a pătimit odinioară Măicuța Domnului, sabie a trecut și prin inima acestei soții și mame. Dar asta doar pentru a face loc negrăitei nădejdi în învierea de obște și în reîntâlnirea tuturor în fața Tronului Preasfintei Treimi.
Locul ales pentru execuție a fost capitala Imperiului Otoman, Constantinopolul de odinioară, în fața a numeros popor. O demonstrație de forță, sultanul voind să arate supușilor săi cât de puternic este el, de vreme ce are drept de moarte și de viață asupra domnitorului unei țări. Dar, prin aceasta, Constantin Vodă Brâncoveanu a primit șansa de a cinsti, cu sfânt sânge de martir, pe patronul său duhovnicesc, pe cel care dăduse și numele, și strălucirea orașului ce odinioară purtase numele de Byzantium: Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Câți dintre noi ne onorăm cu fapte creștinești, fie ele și de mai mică însemnătate, pe sfântul al cărui nume îl purtăm? Execuția a avut loc în fața ambasadorilor marilor puteri europene, pentru a spori umilința. Dar astfel noi am avut șansa de a citi, peste veacuri, mărturia scrisă a unui martor ocular al martiriului, venețianul Andrea Memno.
Ordinea în care au fost executați nu a fost întâmplătoare: de la cel mai mare fecior la cel mai mic. Sperau să înmoaie inima domnitorului și să-l convingă să renunțe la Hristos pentru a trăi ca musulman el și ai săi. Dar până și adolescentul Mateiaș a primit, după o ezitare, la îndemnul tatălui, moartea martirică, prin cuvintele: „Vreau să fiu creștin. Lovește!”. Sunt cuvinte pe care fiecare dintre noi ar trebui să și le întipărească în inimă cu slove de foc. Toți cei cinci brâncoveni și sfetnicul Ianache au fost uciși prin tăierea capului. Dar au fost încoronați toți de cununi mucenicești, ce strălucesc în veșnicie mai mult decât ar putea-o face toate coroanele regilor și împăraților pe care istoria îi mai ține minte.
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)