Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei

Ortodoxia este identică în credința și cultul ei cu conținutul de credință și de cult al creștinismului originar. Dar faptul paradoxal și absolut autentic este că, fiind în esență prelungirea credinței, cultului și spiritualității Bisericii nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuși perfect necesităților spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esențial după perioadele istorice prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esențiale ale ființei ei ca să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, și nu caută nici acum o modificare esențială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a rămas la valorile esențiale și permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple, adânci și netrecătoare ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-și dea un răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie și cu formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina severă și cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci și-a păstrat vioiciunea de mișcări și simplitatea de gândire și de manifestare directă și esențială a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeași și totdeauna actuală.
Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul său interior și n-a lăsat să pătrundă în trăsăturile simple al credinței sale invențiile mărunte și complicate ale unor meșteri stăpâniți mai mult de dorința unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul adânc și covârșitor al tainicului raport dintre om și Dumnezeu. Ortodoxia n-a amestecat arabescurile neesențiale ale minții umane în esența simplă, misterioasă și măreață, permanentă și inevitabil trăită a datelor fundamentale ale misterului mântuirii. Am putea zice că ea și-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, rămâne deschis întotdeauna numai problemelor reale și esențiale ale vieții.
De aceea, Ortodoxia a câștigat, cu prezentarea datelor simple și fundamentale ale misterului mântuirii, atenția omului din orice timp. Ea a câștigat înțelegerea omului de totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuințe și răspunsuri fundamentale, indiferent că a fost omul evului mediu, al Renașterii sau al erei noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuințe și cu această sensibilitate în orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculațiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan. Dimpotrivă, ea intuiește că printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenția acestui om, căci nu i-ar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care continuă să-l frământe în adâncul ființei lui.
Temeiul cel mai adânc al nădejdii, al bucuriei care străbate tot cultul ortodox și caracterizează Ortodoxia este Învierea
Sărbătoarea Paștilor, care stă în centrul cultului ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei trăite de ucenici când au văzut pe Domnul înviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruința vieții, după tristețea intensă pentru moartea pe care a trebuit să o suporte chiar Stăpânul vieții prin faptul că S-a făcut om. „Cerurile să se veselească și pământul să se bucure, și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută, că a înviat Hristos, veselia cea veșnică“. Totul s-a umplut de siguranța vieții, după ce totul înainta inexorabil spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune că aceasta e vestea cu adevărat bună, sau evanghelia pe care a adus-o și pe care o propovăduiește creștinismul lumii: bucuria Învierii. Dacă creștinismul n-ar mai da lumii această bucurie unică, rațiunea lui de a fi ar înceta. Bucuria Învierii este vestită de creștinism în fiecare duminică. Căci fiecare duminică este închinată Învierii. Dar tot cultul vibrează de bucuria Învierii și e străbătut prin aceasta de tensiunea eshatologică a nădejdii în înviere. „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul“, proclamă Biserica în noaptea Învierii. În noaptea lipsei de sens a lumii supuse morții, acoperită de un cer a cărui intenție nu se cunoștea, a timpului care purta totul spre moarte, având imprimată în sine pecetea nonsensului, a izbucnit viața din mormânt, care umple de lumina sensului întreaga lume și timpul ei, care ne-a descoperit intenția binevoitoare a cerului față de lume și a descoperit chiar și îngerilor sensul creației. Timpul a devenit acum din timp spre moarte, din timp ce se desfășura în întunericul lipsei de sens, un timp spre înviere, o desfășurare luminoasă, o continuă sărbătoare. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, asigurându-ne că ne duc spre înviere, cum au dus spre viața de slavă pe sfinții pe care-i fericim în ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al duminicii veșnice, cum zilele săptămânii sunt ajunuri ale duminicii, căci ele ne obligă încă la un efort, asemănător efortului de pe pământ al sfinților, pentru a ajunge la fericita lor odihnă. Ortodoxia accentuează cu deosebită stăruință credința creștinismului în biruința vieții. Lupta atâta timp nedecisă între viață și moarte s-a terminat cu biruința definitivă a vieții. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai întristează moartea, căci ea e trecere la viața adevărată, pe care o pregustăm de pe acum. Amestecul de sens și de nonsens, imprimat în toate, prin faptul că pe de o parte existau, pe de alta toate erau supuse morții, a devenit acum numai sens. Viața a biruit deplin și definitiv asupra neantului și a tristeții. Creația întreagă e destinată, prin înviere, vieții netrecătoare, creația întreagă e recuperată de Cel ce a creat-o.
(Sursa: Ziarul Lumina)