”Două spinări de dealuri pe o cîmpie strălucind la soarele de iulie în verde, în aur, în toate colorile florilor verii. O apă îngustă, șuviță mișcătoare de argint, lunecă răpede între ele, pe un pat de pietriș. În apropierea ei, se văd cîteva căsuțe albe, vite albe ce pasc supt paza unui băiețandru. Linia trenului taie ceva mai departe valea, mergînd alături cu vesela apă de munte. Pe unul din dealuri, care se ridică deodată într-o singură undă moale, [ ] sticlesc în rînd turnuri, și mai vechi și mai nouă, șapte la număr. Lîngă acela care strînge asupră-i mai multă lumină, se pitulează un meterez de cetate, o movilă gălbuie de țernă răscolită și de pietre clădite unele dintr-însele în înălțime, iar altele revărsate în neorînduială. [ ] E, desigur, o așezare de-a noastră, și zidurile acelea de pe movilă arată silințile ce s-au cheltuit odată pentru păstrarea acestui oraș. Cele șapte biserici, între care a Sfîntului Gheorghe, a Sfîntului Dumitru, a Învierii, a Sfîntului Ioan, a Mirăuților, sunt bisericile Sucevei, și cetatea de lîngă dînsele e aceea care a văzut plecând fără nădejde pe ostașii cei mulți și bine înarmați ai lui Ioan-Albert, regele Poloniei. E unul din cele mai mîndre și sfinte locuri ale neamului nostru, dar apa aceea a Sucevei, care curge de vale limpede și senină parcă ar despărți două grădini, e hotarul vamal și taie Suceava vechii Moldove de trupul României.” Așa descria marele savant Nicolae Iorga în anul 1914 târgul Sucevei, străvechea capitală a Moldovei, vremelnic ruptă din trupul țării. Spre vechiul târg al Burdujeniului nu exista un pod de trecere, singura cale de acces spre capitala Cernăuți a Bucovinei fiind peste podul de lemn de la Ițcani, o localitate dezvoltată în jurul gării cu același nume. Iată și o descriere a atmosferei din zona de frontieră a acelor vremuri: ”Pe malurile râului, grănicerii austrieci dar și cei români patrulau și pedepseau pe cei curajoși, ce erau prinși trecând dincolo chiar dacă nu aveau nimic asupra lor. Între orașul Suceava și locuitorii de dincolo nu era pod peste râu. Dacă cineva trecea dincolo, căuta un vad mai puțin adânc, prin locuri unde lunca era mai deasă, departe de privirile grănicerilor, sau prin Ițcani spre Austria, în Bucovina, unde era pod peste râu, confecționat din trunchiuri de stejar și brad. Acest pod era acoperit pentru a fi protejat de intemperii. Părea o șură imensă așezată pe picioroange înfipte în apă cu porțile deschise la capete. Putea fi folosit numai de către cei de dincolo și de cei trecuți prin vamă și printre grăniceri.” Inundațiile de la sfârșitul secolului al XIX-lea au frânt podul de lemn, care a fost modernizat mai târziu cu structură metalică și pavaj de granit. După Marea Unire din 1918, mica localitate, importantă pentru gara ei, a intrat în sfera de influență a orașului, devenind apoi cartier al urbei.
Proiectul de modernizare a cartierului Ițcani a rămas doar o machetă prăfuită
Locuit altădată de nemți, Ițcaniul a început să-și schimbe timid fața în perioada interbelică, când a apărut și prima biserică ortodoxă în apropierea gării. A rămas însă un cartier de case cu grădini, cu o fostă fabrică de zahăr ale cărei utilaje dezmembrate au luat drumul Uniunii Sovietice, odată cu măturarea zonei de către armata roșie, cu o străveche clădire în care a funcționat primul local al Liceului Economic, înființat la mijlocul anilor ’60. A fost însă cartierul în care s-a construit cel mai puțin, notabile fiind localul Școlii Gimnaziale Nr. 7 de astăzi, cele câteva blocuri de locuințe din zona gării, precum și clădirea unui complex al cooperației de lângă pasajul peste calea ferată. Legat de acest vechi cartier al orașului, a existat la un moment dat o inițiativă de modernizare a acestuia spre sfârșitul anilor ’80, rămasă însă doar în fază de proiect. E adevărat că Nicolae Ceaușescu, în periplurile sale vânătorești, călca din când în când, în drum spre domeniile de vânătoare, prin vechiul cartier de case Ițcani. Nemulțumit de modul în care arăta poarta de nord a orașului, prin 1988 a cerut să i se prezinte o machetă pentru modernizarea cartierului. Eusebie Latiș, fost director al Centrului de Proiectări Suceava, rememorează acele vremuri: ”În urma indicațiilor primite de la prim-secretarul județului, ni s-a fixat un termen foarte scurt de proiectare, astfel încât a fost nevoie de organizarea muncii în cadrul instituției de proiectări în trei schimburi. Pretențiile erau mari, pentru că Ițcaniul trebuia să arate ca un oraș nou. Macheta executată atunci a rămas să zacă însă în vreun subsol, fiind ușor de presupus că în acele luni premergătoare schimbărilor din decembrie, numai la Ițcanii Sucevei nu-i mai stătea gândul șefului statului.”
Zone din jurul orașului în care nu s-au putut ridica cartiere de blocuri
Sunt zone în care nu s-a putut construi în Suceava, cum ar fi zona din jurul Căii Cernăuți sau pe dealul Tătărași. Problema construirii de locuințe în regim intensiv în zona dealului Tătărași nu putea fi pusă înainte de 1990. Mai întâi cântărea faptul că terenul nu se afla în perimetrul construibil și apoi panta mare a dealului îngreuna mult construirea unor blocuri standardizate, cu parter și 4 niveluri. Pe un asemenea teren s-ar fi pretat construcția unor locuințe unicat cu 2-3 niveluri, însă asemenea construcții constituiau excepții la acea vreme. Din cauza pantei pronunțate și a terenurilor alunecoase, nu s-au putut ridica locuințe nici pe versantul nordic al orașului, versant aflat astăzi în zona Căii Cernăuți.
Proiecte nerealizate, fără speranță însă de a mai fi puse în practică
Ruta ocolitoare a orașului Suceava a fost din totdeauna un deziderat al celor care au condus destinele municipiului de-a lungul timpului. Când s-a pus problema construirii unui canivou din beton pentru canalizarea pârâului Cacaina, care curgea la baza dealului Tătărași și a Cetății de Scaun, a venit ideea proiectării acestuia de așa manieră, încât din zona Sației de transformare de 110 kv, de la intrarea dinspre Fălticeni, prin zona iazului Icar, să plece o șosea ca o bretea, pe deasupra acestui canivou, care să ajungă în zona fostului Călău, unde urma să se construiască un pod nou peste râul Suceava. Această șosea ar fi urmat apoi drumul spre Botoșani, ocolind zona aglomerată a orașului. Proiectul a fost aprobat la începutul anilor ’70, fiind vorba de o lucrare dificilă, pe un teren greu construibil. Arhitectul Eusebie Latiș își amintește despre realizarea acestui proiect important: ”S-a recurs pentru asta la soluția unui ovoid mare, de dimensiuni 4/3 metri, o lucrare complicată și costisitoare, realizată cu specialiști din București. Făcând aceasta, s-a pus problema că dacă tot se bagă bani mulți în pământ, să fie făcut să reziste pentru o arteră de circulație pe deasupra sa și așa a și fost construit. O asemenea șosea nu putea fi considerată de centură, dar în orice caz ușura enorm circulația auto în zona centrală a orașului. Singura problemă care urma să se rezolve pentru acea arteră de circulație era că de la intersecția cu strada Mitropoliei (fosta stradă Pușkin) în jos, trebuia făcută o buclă, pentru că acolo există o diferență de nivel considerabilă. Circulația de atunci însă nu justifica realizarea unei asemenea construcții, dar astăzi ar fi fost de mare folos pentru oraș. Astăzi însă nici nu mai are cine să pună această problemă, mulți neștiind de existența acestei variante care ar putea fi fructificată. Eu și astăzi aș fi de părere că s-ar putea relua discuția despre o asemenea variantă, pentru că una este ruta ocolitoare spre Botoșani, pe zona rurală din jurul orașului, și alta ar fi această arteră din zona orașului, pe care s-au putea coborî ușor spre zona de jos a municipiului, justificată la circulația existentă în ziua de astăzi.” Acest proiect ar fi dus desigur și la ridicarea unui nou pod peste râul Suceava, care ar fi aerisit circulația greoaie. Arhitectul Viorel Blanaru crede după atâția ani că: ”Acesta a fost proiectul unei șosele de centură, de care astăzi orașul duce lipsă, orașul fiind dezvoltat inabil în jurul unei singure artere de circulație. Cei care s-au perindat la conducerea orașului de-a lungul anilor nu au fost în stare să dezvolte cel puțin încă unul sau două poduri peste râul Suceava, care ar fi rezolvat de la sine problema aglomerării urbane a orașului.”
Un drum de acces pe versantul dinspre Șcheia ar fi ușurat circulația pe bulevardul George Enescu
Un alt proiect discutat la un moment dat a fost reprezentat de o legătură între cartierul George Enescu și Șcheia, prin versant, care să descongestioneze circulația pe bulevard, pentru toată partea dinspre pădurice a cartierului. În urmă cu mulți ani, specialiștii au stabilit o interdicție de construcție pentru o bună suprafață de teren din spatele aceluiași cartier, spre pădurea Șcheia. „Atunci, cartierul George Enescu a fost limitat în partea dinspre pădure, rămânând o bună bucată de teren ca spațiu verde. A apărut apoi ideea construcției unui cartodrom, un lucru bun pentru zonă. După 1990 însă a început să se construiască acolo și se construiește în continuare, unde a fost zonă interzisă, chiar dacă pe schița de sistematizare era prevăzut spațiu verde. Într-un fel, cred că în acei ani s-au pierdut niște frâie din mână, fără să fim pregătiți să le înlocuim”, a declarat Viorel Blanaru. Arhitectul-șef de la județ era arhitectul județului, având sarcini de monitorizare a activității celor de la orașe, cu tot ce se putea verifica. Astăzi municipiile, orașele, comunele au arhitectul lor, care nu vine la avizare cu problemele de ansamblu ale localității, existând o politică pas cu pas, lipsită de o viziune de ansamblu asupra dezvoltării localităților.
Infrastructura subterană a Sucevei, o necunoscută astăzi pentru cei care conduc destinele municipiului
După anul 1990 a urmat distrugerea Centrului de Proiectare și împrăștierea arhivei și a Bazei Informatice în ceea ce privește toate rețelele utilitare ale Sucevei. Arhitectul Viorel Blanaru, fost angajat al instituției, le reamintește celor care se ocupă azi de destinele orașului: ”În clipa de față ACET-ul este incapabil să transmită unui proiectant unde sunt conductele de apă și canal, chiar dacă firma Pfeiffer le-a refăcut în anii din urmă, pentru că nimeni nu are un plan amănunțit și detaliat al rețelelor de canalizare. Există poate o evidență a rețelelor noi, dar pentru cele care încă mai funcționează de aproape un secol, adică cele care alimentează partea de est a orașului și care au fost făcute în anii 1905-1906 de către primul primar cu adevărat al Sucevei, Franz Cavaler Des Loges, care a adus apă curentă și canalizare și a electrificat orașul, aducându-l în perioada modernă, nu mai există nici o evidență în clipa de față. Câți mai știu în clipa de față că de sub clădirea actualei bănci BRD, din apropierea magazinului Bucovina, pornește un ovoid care merge pe sub o serie de alte blocuri, pe strada Ștefăniță Vodă și apoi coboară către Călău, spre zona în care se află stația de epurare. Toată lumea cunoaște acel ovoid prin care curge pârâul Cacaina, de la baza Cetății de scaun, dar cât se știe despre celelalte canale de sub oraș, care sunt încă funcționale? În Suceava, în momentul în care s-a construit parcarea subterană din fața Casei de Cultură și s-a făcut acel sens giratoriu din fața fostului Restaurant București, s-a distrus singura gură de zăpadă a orașului, care a fost construită de administrația austriacă acolo în 1911. În acea gură de zăpadă se aduceau pe timpuri căruțe și mai apoi camioane pline cu zăpadă, fiind zona Sucevei în care toată zăpada se arunca la canalizare. Întotdeauna apa din canalizare are o temperatură de 15-16 grade, indiferent cât de frig ar fi afară, iar zăpada se topea și era luată de ape. Nu stăteai să o arunci amestecată cu nisip și sare peste spațiile verzi și să fii obligat în primăvara următoare să schimbi pământul îmbibat cu sare, în care nu mai pot crește florile.”
Un fenomen despre care se preferă să nu se vorbească astăzi
În clipa de față, dacă stai de vorbă cu inginerii geotehnicieni care au prospectat zona orașului Suceava, poți afla un lucru foarte interesant, și anume că în fiecare an, orașul Suceava alunecă spre râul Suceava cu 2 mm. Este un lucru insesizabil, pentru că de fapt alunecă o platformă imensă, care începe undeva în zona comunei Moara și se termină lângă râul Suceava, deci sunt mii de hectare care se duc ușor la vale. Orașul Suceava este așezat pe un mamelon, care undeva, în adâncime, are o secțiune care alunecă, iar această coajă se rotește către râul Suceava. Este un fenomen pe care geologii l-au înregistrat, îl cunosc și care în timp poate îi va face pe strănepoții noștri să îl resimtă. Una peste alta, cu bune sau rele, Suceava rămâne astăzi un oraș despre care părerile sunt împărțite, cu câteva clădiri de patrimoniu care amintesc despre frumusețea unei localități din perioadele de dinaintea Primului Război Mondial, cu câteva clădiri deosebite construite în perioada de dezvoltare accentuată, precum Casa de Cultură, corpul vechi al Universității, Casa de Oaspeți sau Hotelul Arcașu, lucrări de arhitectură premiate de Uniunea Arhitecților și de forumuri internaționale, care atrag și astăzi privirile.
