„Când între lipsă și prisos…“

Trăim un paradox – știința și tehnologia oferă șanse nebănuite pentru binele omului, și totuși, el este departe de a-și găsi seninătatea, ascunsă de norii amenințători ai scenariilor apocaliptice. Peste toate, „grija cea lumească” se face stăpână a-tot-puternică într-un du-te-vino care sleiește de puteri. Parcă nici umanioarele nu mai „umanizează”, pierzându-se în acea industrie de programe și scenarii ce se arată a fi doar chipuri în oglinzi. Presiunea consumismului ocultează valoarea sub „acoperământul” succesului, al ratingului, creând o tiranie a cantității. Și cum, după Horațiu, nu poți dori ceea ce nu cunoști, rămâne să „consumi” ceea ce se oferă cu asupra de măsură încărcându-ți mintea cu inutilități inscripționate cu superlative de tipul „cel mai…”
Constatând că trăim într-o lume a spectacolului, Mario Vargas Llosa o prezintă ca una a derizoriului, unde anormalul a devenit normal pe „scena unei vieți” ca spectacol al lumii. Prea puțini iau seamă că, dacă viața poate fi spectacol, spectacolul nu este nicicum viața, după cum nici performanța nu este biruință, nici succesul valoare. Nemulțumit fără a ști de ce anume, omul sfârșește prin a fugi de realitate, căutându-se în realitatea virtuală. Așa ajunge, cum scrie Max Picard, să fugă și de Dumnezeu… Dar, încotro? Psalmistul se întreba la vremea sa: „De la Duhul Tău unde mă voi duce? Iar de la fața Ta, unde voi fugi?” E un crescendo interogativ care ajunge la apogeu când își zice: „Da, întunericul mă va copleși, și-n desfătarea mea chiar noaptea va deveni lumină” (Ps. 138, 11). E nevoit să mărturisească: „Cu Tine întunericul nu este întuneric. Și noaptea lumină va fi ca ziua; întuneric și lumină la Tine sunt totuna”.
Omul contemporan singur și sigur de sine a înlocuit absolutul cu goana după abstracții pe care le coboară în cotidian și descoperă derizoriul. Se face că atunci când toate își „trâmbițează” importanța, sfârșitul e anihilarea ei, capitularea în derizoriu. La un moment dat, cum scrie Max Picard în cartea „Fuga de Dumnezeu”, omul ajunge să înțeleagă transcendența lui Dumnezeu ca absență a Lui, adică Îl recunoaștem, dar nu ascultăm poruncile. Nu mai există „porunci”, nici principii, datorii sau norme într-o lume unde „totul este permis”, dacă nu în realitatea concretă, atunci în cea virtuală. Așa a apărut și se extinde imperiul derizoriului, unde cuvintele rătăcesc și ele căutând o realitate care să le legitimeze. Am putea spune cu Rilke, căruia îi era groază de vorba oamenilor: „Și duhul lor mă sperie, cu jocul lor flecar,/ ei știu tot, ce va fi și ce s-a-ntâmplat; pentru ei nici un munte nu mai este minunat;/ Moșia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar”.
Acest „mal de siècle” este pus ades pe seama secularizării, ca destin implacabil și doar lamentările par a avea un efect paliativ. Acest „derizoriu” amintește cu „pustiul” unde Sfântul Ioan Botezătorul striga: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Acum însă glasul îi este repede acoperit de derizoriu, căci pocăința este cerută (impusă chiar!) celuilalt, în timp ce „eul” își construiește abil o motivație care să-i asigure protecție. Pe acest drum, străjuit de strălucirile artificiale ale „spectacolului”, pocăința, lipsită de conținut, de fațadă, departe de a apropia, depărtează omul de Împărăția cerurilor; realitatea se leapădă de rost ca de un veșmânt învechit, iar viața nu-și găsește sensul. Etichetarea ca valoare a ceea ce este doar nou ascunde o capcană și mai periculoasă, căci nu tot ceea ce este nou e valoros și nici ceea ce e vechi – depășit și bun de așezat la muzeu. Iar noi dăm din umeri neputincioși vorbind mereu de criză și secularizare. Se manifestă mereu mai evident o adevărată patologie a comunicării, manifestată și în excesul folosirii unor cuvinte definitorii cum sunt „fan” sau „like”.
Prin veac auzim îndemnul lui Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru, Cel din ceruri” (Matei 5, 16). În această lumină vedem că derizoriul își face loc în inima golită de lumina dumnezeirii, unde sensul se frânge, rostul se pierde, unde până și absurdul se refuză ostentativ.
Simptomatic, între primele victime este autoritatea, asupra căreia atrăgea atenția Jung, spunând că nu este nevoie de o nouă etică, ci reflecții diferențiate. Altfel, vedem cum civilizația imaginii începe să obosească, iar consumismul, aplicat neselectiv, pune semnul egalității între cunoaștere și informație. Informația prin pragmatismul său împinge spre corupție de toate felurile, promovată direct proporțional cu lupta împotriva ei. Individualismul pandemic sfârșește prin a distruge individul, căruia nu-i rămâne decât să spună ca eroul lui Huxley: „nu vreau să fiu epsilon”.
Ne aflăm în acel „aici”, unde ajunge omul când numește „lumină” întunericul furișat în suflet, ignorând cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri” (Matei 7, 21). Voia Domnului este singura bună, fiindcă „bun este Domnul” și fericit este omul ce-L caută pe El. Este drumul de la Botezul Domnului când Tatăl Ceresc L-a numit pe Fiul Său „mult iubit” întru care a „binevoit” la Schimbarea la față a Mântuitorului când completează: „Pe El să-L ascultați” (Marcu 9, 7). Acesta ar putea fi reînnoitul „bun început” al unui timp al bucuriei de a fi după cuvintele lui Blaga: „Când între lipsă și prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Și cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?”
(Sursa: Ziarul Lumina)