“Bucuriile suferinței”

În clipa cand iei în mână cartea părintelui Dimitrie Bejan, ai luat în mână un cufăr cu paradoxuri. De neacceptat pentru cine nu și-a contemplat propria viață, așa că prin ochii unui copil neștiutor, neschilodit de paturile lui Procust pe care suntem întinși de multe ori.
Din toată cartea, poate singura sintagmă care nu conține un paradox ci este aproape un pleonasm este aceea de preot martir. Martiriul duce la sfințenie, chiar dacă poate omul acela nu a slujit o Sfântă Liturghie în viața lui, poate nici n-ar fi putut sluji – dacă ar fi vorba de o femeie – și chiar dacă nu e tot una, taina preoției si taina mărturisirii lui Hristos cu propria viață, au sigur foarte multe în comun. Iar preotul – o știu mai bine ei decât noi, nevrednicii, este martir din clipa în care a călcat în biserică cu gândul Doamne, ce mult aș vrea să îți slujesc Ție. Comentați, împroșcați cu vorbe și pretenții absurde, prostești și răutăcioase, blamați că ba n-au har, ba că de ce-a făcut una sau alta, ba că nu se conformează nu știu căror standarde pretins creștine (idei vii preluate din cărți sfinte dar mortificate și împăiate de naivitate răutăcioasă, neînțelegere, rea voință și folosite ca unealtă de schingiure pentru slujitorii Domnului, aleșii și unșii lui, păstorii noștri), preoții noștri au acum, poate au avut dintotdeauna, cine știe, munca de apostolat și carieră de martir.
Totuși, unii dintre ai au crucea muceniciei evidență chiar și pentru orbi. Există dureri și necazuri adânci pe care le pot înțelege până și răuvoitorii. Pentru ei – sau poate e bine de zis -pentru noi, pentru răuvoitori, a dat poate Domnul cruci de mucenici unora sau altora. Atât de îndelungată a fost perioada cu durere văzută și de înțeles a părintelui Dimitrie, încât, până la urmă, viața sa, spre deosebire de viața noastră, a devenit un covor a cărui țesătură era ceea ce noi numim în mod curent suferința. Și dacă un covor se țese la război, în război s-a țesut și viața părintelui. Lagăre, cadavre, schingiuri, lucruri cumplite, însemnele morții. Și primul paradox. Însemnele morții sunt pentru părintele doar un mediu în care crește viața. Discută despre ele, le pomenește fără patimă, ca pe o normalitate a lumii anormale care le-a produs. Nu se dezice, nu condamnă cu patimă, nu lasă măcar întunericul disperării trăite atunci să iasă la suprafață. Ca și cum întunericul acela a murit odată cu clipa lui. Ca și cum numai clipa ar fi fost a durerii și întunericului și odată cu moartea ei a murit și răul, rămânând doar aurul, strecurat cu strecurătoare mongolă. Preot care are arma – alt paradox Aveați dispoziție să trageți?Da, aveam armă, acolo era război, părinte, nu joc…Înțeleg eu dar totuși erați cel care slujea Sfânta Liturghie. După Sfintele Canoane preoții n-au voie.. N-au voie. Acolo aveai voie. O lume bolnavă, în chinuri, în care preoții trebuie să facă ce nu se face, pentru mântuire și pentru supraviețuirea neamului și a credinței. Și eu am mâncat centuri fripte și tălpi de bocanci. Eram muritori de foame. Au murit cei mai mulți. Unde este tristețea părintelui? Cp nu-i nici ascunsă, nici moartă. Poate c-o fi luat-o Domnul la El, s-o poarte, lăsând în inima părintelui Dimitrie doar un lăstun albastru și un zâmbet înțelept – cum cerea Radu Gyr în rugăciunea sa, pentru orișice dezastru și crepuscul stins în piept. Atei care vor botezați, învingători- nemții- care zic ‘Încă o victorie ca asta și murim’, misionarism și slujbe de botez în timp ce băteau tunurile.
Erau ortodocși toți ostașii care-i spovedeați și împărtășeați? Erau toți români. Poate să fi fost printre ei și vreun adventist sau de altă credință. Dar mergeau la spovedanie căci erau cu moartea în față. De orice credință ar fi fost, se intorceau către adevăr. Oameni sălbaticiti. Nu răi, sălbăticiți pentru că nu aveau preoți deloc.
Și multe, multe paradoxuri.
Imaginați-vă cum faceam noi Paștele. Când cântă toata pușcăria“HRISTOS A ÎNVIAT!”, milițienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântăm. Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii. Acolo și la Oraniki.
Aceeași torționari care îi aduceau părintelui, în batistă, Sfânta Împărtășanie. Niciodată nu mi-a lipsit Sfânta Împărtășanie. Păi nu erau atei? Bă, te băteau, își făceau datoria, dar te puteai întelege cu ei. După ce citești cartea părintelui Dimitrie începi să-ți dorești, așa, ca un copil care vrea să se facă astronaut, să treci și tu prin furcile caudine prin care a trecut părintele fiindcă bucuria aceea de care vorbește, o știi, numai așa poate fi găsită. Prin suferință îndelung răbdătoare și înțeleaptă.
Istorie vie și multă. Nume contestate, de legionari, de scriitori mari, de teologi și preoți minunați. Vieți care s-au întersectat cu a părintelui Dimitrie, clipe de comuniune care vor fi regăsite în veșnicie. Întrebări scurte, la un moment dat, ca și cum cel care caută cuvânt de învățătură la părintele și-ar fi uitat învățul și începe să-l interogheze.
Persecuții veritabile, însingurare, cine poate duce și cum poate duce așa ceva?
Care este taina trecerii prin aceste prigoane? Treci foarte ușor când crezi în Dumnezeu. …Am suferit la fel de mult ca alții dar n-am simțit suferința… Nu-ți vine să crezi, dar așa a fost. Eu am plutit pe deasupra lucrurilor…
TEODORA DRĂGOI, Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
(Cartea „Bucuriile suferinței” a părintelui Dimitrie Bejan se găsește la librăria „Sf. Voievod Ștefan cel Mare” din Areni)