Bucovina literară

Spectaculoasă revenirea revistei „Bucovina literară”! Seria nouă, a cărei direcție o asigură Carmen Veronica Steiciuc, vine cu două numere consistente, concepute îngrijit de la sumar până la amănuntul grafic. Deocamdată sunt numere duble, ori chiar cvadruple, explicabile prin restartarea redacțională; normalitatea calendaristică a aparițiilor va putea consolida buna impresie lăsată de numerele 8-12 2013 și 1-2 2014: sumedenie de semnături prestigioase, nu numai bucovinene, tematică diversă, între limitele profilului de publicație literară, dar cu deschidere și către celelalte arte.
Cu reală plăcere și emoție se citește interviul cu poetul Mircea Popovici. Nici redacția, nici Vasile Proca, cel care a intervievat, n-aveau cum ști că neașteptata ieșire publică a atât de rezervatului scriitor ieșean avea să fie ultima, „izobarele” existenței sale aflându-și, în această primăvară, punctul final la „Eternitatea”. Ai senzația, parcurgând interviul, că Mircea Popovici și-a scris propriul necrolog!…
Distins, în 1945, cu Premiul destinat scriitorilor tineri decernat de Fundația Regală pentru Literatură și Artă (în Juriul prezidat de Tudor Vianu s-au mai aflat Perpessicius, Camil Petrescu, Șerban Cioculescu, Petru Comarnescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu…), inginer prin școlire, militar prin respectarea tradițiilor familiei și poet de autentică vocație, a cunoscut și a relaționat cu sumedenie de personalități marcante ale vieții literare românești interbelice, evocate cu sprinteneală în portrete din câteva linii, rod al privirii în urmă cu prețuire, înțelegere, deloc cu mânie. De altfel, întreg interviul are o tinerească alertețe nonconformistă, tenta ușor șuetardă ascunzând profunzimi tratate cu dezinhibarea ce-o poate asigura doar îndelunga experiență a unei vieți cu sensurile firești inversate: marele succes a venit la începuturi, cu ecoul stingându-se apoi treptat și cu un autor ce a refuzat să-și reacordeze sonurile inițiale, rămânând paznicul de far ancorat în preajma „Izobarelor” sale. Mircea Popovici nu se sfiește să declare că „pe mine mă enervează poezia asta scrisă azi, care-i proză-proză. Domnule, eu sunt un om al formei – cu rimă, cu ritm, cu cutare. Mie-mi place rigoarea, chiar dacă conținutul este foarte foarte modern. Îmi place să fie îmbrăcată poezia într-o formă sobră, în togă dacă se poate. Eu, când îi văd pe ăștia publicând versuri unul sub altul, pe verticală, de pare poezie, dar s-ar putea foarte bine scrie pe orizontală, așa, o-la-la, o-la-la, niște caca-maca, mă ia groaza. Poate și din cauza asta sunt în conflict cu lumea scriitoricească de azi și sunt ignorat, marginalizat.” (Un recenzent malițios ar fi îndreptățit să observe că intervievatul și-ar putea ilustra pledoaria chiar cu câteva texte din respectivul număr al „Bucovinei literare”).
Mircea Popovici a avut parte de puține bucurii și de un lung cortegiu al amărăciunilor: i-a fost refuzată, la Biblioteca Centrală Universitară, cererea de a-și revedea „Izobarele” (cartea era la… Fondul secret!), exemplare oferite cu dedicație cutăror confrați le-a găsit, mai apoi, la Anticariat, peste toate așezându-se suverana silă cu care a contemplat peisajul literar românesc, acceptând să revină cu „Licențe emotive” (Ed. „Junimea”) foarte târziu, după 42 de ani de la debut.
Tot în sumarul revistei, simpatice (și cam atât) înțepăturile dintre Ion Cozmei și Ion Filipciuc, în cauză aflându-se presupusa descendență a primului din stirpea lui Eminescu (și Carmen Steiciuc – apud Cozmei – și-ar putea revendica includerea în respectiva genealogie). N-avem nimic împotrivă! Privite cu suspiciune, astfel de demersuri au parte, întâi de toate, de ironii. Dar, la urma urmei, de ce nu? Puțini au fost, mulți am rămas! Dacă Prințul Charles a constatat că se trage din Vlad Țepeș, de ce să nu purcedem și noi, urmașii Romei, la descâlcirea filiațiilor ilustre? Atâta doar: grijă să nu iasă zâzanie la retrocedarea conacului de la Ipotești!…
Lăsând gluma: „Bucovina literară” a revenit în forță, ultimele două numere înmănunchind semnături de real prestigiu și oferind cititorului prilejul unei lecturi instructive, iar literatului, câmp de afirmare generos și, cum se vede, stimabil.