Bucăți de istorie și de reguli bisericești ( I )

Dumnezeu, după ce a făcut lumea, a hotărât să-l facă pe om și să-l pună stăpân al făpturilor. „Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Biblia, Facere 1,26) În continuare, „Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din țărâna luată din pământ, și a suflat asupra lui suflare de viața și s-a făcut omul întru suflet viu” (Facere 2,7). Dumnezeu i-a pus numele Adam omului creat și la făcut stăpânul lumii pe care a creat-o. „Dar Domnul Dumnezeu văzându-l pe Adam a zis: Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor pe potriva lui“ (Facere 2,18).
Nunta este una dintre cele mai mari bucurii și taine ale vieții. Românii, și nu doar, au dus la bună îndeplinirea porunca divină: oamenii să fie perechi.
Cum erau înfăptuite nunțile la români pe vremuri? Nunta urma obositoarele reguli ale unei societăți pentru care uniunea dintre cei doi nu reprezenta altceva decât datina, afacere, urmași sau „așa trebuie”.
În secolul al XVIII – lea viitorii însurăței nu erau niciodată lăsați singuri. Orice întâlnire între cei doi se desfășoară în prezența mamei sau a unui alt membru al familiei. Scopul era de a păstra intactă onoarea tinerei. Bărbatul este obligat să aibă acordul părinților și al rudelor când își alege partenera de viață.
În concepția populară, căsătoria constituia un element obligatoriu în ciclul vieții. Pețitul, cererea în căsătorie, tocmirea zestrei, logodna, căsătoria religioasă și nunta ca atare se derulau în cadrul parohiei, reprezentând un eveniment major nu numai pentru individ, dar și pentru comunitate.
Căsătoriile aveau loc de la vârste foarte timpurii. În Banat, de exemplu, o fată la 12 ani este deja măritată, în timp ce în Moldova vârsta urca spre 16 ani pentru fată și 19 ani pentru băiat.
În acele vremuri miresele erau considerate „proprietatea” tatălui. Acesta găsea soț pentru fiica lui și, fără să îi ceară consimțământul, o promitea bărbaților care veneau cu propuneri financiare tentante. Deseori, dacă fata era urâtă, cei doi nu se vedeau decât în fața altarului și erau frecvente întâmplările în care în clipa în care își vedea mireasa îmbrăcată în alb pețitorul să își schimbe părerea și să o lase singură în biserică. Spre sfârșitul secolului XVIII, multe fete sărace acceptau relații premaritale, în speranța realizării unei căsătorii fără zestre. Odată căsătoria săvârșită, soțul avea puteri depline asupra soaței, acesta putând să-și pedepsească soția, în funcție de vină, până la o pune în fiare, în pivniță.
De la mijlocul secolului al XIX-lea apare căsătoria clandestină și un număr mare de soldați rezerviști care trăiau în concubinaj. Concubinajul devenise o realitate mai ales după 1858. Cauzele cele mai des menționate erau imposibilitatea de a face față cheltuielilor materiale pe care le necesită nunta, împotrivirea părinților și a rudelor, legile militare (care impuneau vârsta de 22 de ani la căsătorie pentru bărbați). Pentru românii ortodocși din Transilvania, cel mai mare număr de concubinaje – 5.162 cazuri, este menționat în 1911. Acesta fiind un semn clar că mentalitățile se schimbau.
Ceremonia propriu-zisă are loc și în secolele trecute aproape că acum, de la casa miresei merg cu toții la biserică, unde cununia religioasă este oficiată de un simplu preot sau de Prea Sfinția Sa Părintele Mitropolit, în cazul marilor boieri. Mari boieri mergeau și la curtea regală, pentru a cere binecuvântarea. Apoi începea petrecerea cu lăutari, băutură și mâncare. În casele boierești nunta începea de joi dar ceremonia religioasă și marele ospăț aveau loc duminica.
Zestrea se alcătuia în funcție de posibilități. De regulă, fetele veneau cu lucruri gospodărești, iar băieții cu casă, pământ, vite, unelte agricole. La divorț, destul de rar, se înapoia zestrea, fapt ce atrăgea uneori certuri între familiile celor căsătoriți.
În ceea ce privește nunta din punct de vedere religios, cununia din Biserică reprezintă de fapt binecuvântarea lui Dumnezeu. Slujba poate fi oficiată de episcopi sau preoți. Tinerii care vin la cununie trebuie să fie logodiți înainte, motiv pentru care, înainte de slujba propriu-zisă a cununiei, preotul le face logodna, slujba binecuvântării inelelor. La cununie, mirii vin însoțiți de nași și părinți. După săvârșirea slujbei, nașii devin părinții spirituali ai tinerilor. (Viorela Popa)