Boboteaza (II)

În dimineața zilei următoare ne-am trezit în aceeași atmosferă de pace. Era totuși ceva schimbat acolo. Mama adusese din cealaltă cameră hainele de sărbătoare ale ei și ale tatii, cu care aveau să se îmbrace la râu la sfințirea apei. Afară reizbucnise gerul și, dacă pentru tata totul era mai simplu (el avea să îmbrace cioarecii de pănură și haina de postav, iar în picioare avea să încalțe frumoasele lui cizme), pentru mama era mai greu. Nu se putea decide să ia scurta de barșon sau cojocul primit cadou de la bunica Maria când s-a căsătorit. În cele din urmă, mama a hotărât să îmbrace cojocelul. Asistam într-un fel la un proces de renaștere misterioasă. Fiecare haină luată le schimba părinților înfățișarea, ca, în final, să constatăm cu uimire copilărească și admirație că părinții noștri deveniseră niște oameni maiestuoși. Niciodată n-am văzut-o pe mama atât de elegantă și de frumoasă, iar tata dobândise o măreție necunoscută. Și nu se putea să fie altfel, căci în ziua aceea le era hărăzit să fie martori ai Sfințirii Apelor. Marea slujbă de sfințire la Crucea din fața podului de peste Râu avea să fie săvârșită de mai mulți preoți, veniți acolo de la cele cinci biserici din satele comunei.
Apă sfințită
Evenimentul era unul epocal, pentru că se înfăptuia cu adevărat sfințirea apei și a oamenilor. Oamenii aveau să primească din ciuberele uriașe de lemn de brad apa sfințită cu care aveau să stropească locuințele, grajdurile, vitele, în primăvară semănăturile. Mama pregătise și ea cauta, legând de toartă ciucuri și panglici multicolore, iar înăuntru pusese buchetul de busuioc. I-am văzut gata de plecare. Pe năframa neagră de mătase a mamei străluceau bănuți mici de aur. Sub ghetele ei noi a scârțâit zăpada. Tata o însoțea îndeaproape, un fel de cavaler al adevărului. Purta în mâna dreaptă, cu mișcări de încântare, frumoasa lui cârjă.
– Să mai puneți câte un lemn pe foc, ne-a îndemnat de la portiță mama. Aveți grijă să nu ieșiți dezbrăcați afară. E ger și vă îmbolnăviți.
Îmi privisem atunci, pe la 6 ani, în admirație părinții la vârsta maximei lor împliniri. Mama trebuie să fi avut 35-36 de ani, iar tata ceva mai mult. Tocmai se terminase războiul și oamenii sperau să trăiască în pace. Credința era cea care le dădea putere.
Harul Duhului Sfânt
La întoarcerea acasă, mama ne-a spus, cum a putut ea mai bine, că la Râu a fost mare rugăciune și evlavie. Parcă în acest an a fost la rugăciunea de sfințire a apei mai multă lume ca niciodată… Rezultatul rugăciunii era cana cu apă sfințită, din care mama avea să ne dea să bem doar a doua zi, pe nemâncate.
– Azi s-au sfințit cu adevărat toate apele, și cea din fântâna noastră și cea de la izvor?, am întrebat-o.
– Toate, și cea de la fântână și de la izvor.
– Atunci pot să mă duc să beau?
Mama m-a privit înduioșată:
– Da, desigur, poți să bei… Azi s-a coborât peste toate apele harul Sfântului Duh…
Ziua fusese plină de har, căci Duhul Sfânt s-a arătat oamenilor în chip de porumb și s-a auzit glasul Tatălui: Acesta este Fiul meu iubit întru care am binevoit… (Cornel Nistea, scriitor)