Becuri!

Cu emoție aflu, pe internet, un filmuleț dedicat plasticianului Sandu Darie, prilej cu care revăd și chipul artistului de peste ocean. I-l uitasem de mult. Când l-am cunoscut, la Havana, avea 65 de ani.
A văzut lumina zilei în 1908: acum ne privește din altă lume… Evreu născut la Roman, a studiat dreptul la Paris, s-a înscris voluntar în armata franceză, nimerește, nici el n-a prea a înțeles cum, în Antile și devine, în 1945, cetățean cubanez. În Cuba avea să și moară (1994). Este considerat, alături de Vasarely și Schöffer, precursor al „artei cinetice” (vezi „Naissance de l’art cinétique”, de Frank Popper, Paris, 1967). Expune la New York, Veneția, în Brazilia, Japonia, Franța, intrigând și atrăgând mereu publicul, obținând repede recunoașterea criticii cu ale sale „structuri transformabile”. Dicționarul picturii abstracte (Michel Seuphor, Paris, 1957) îl categorisește mai mult decât elogios: „Sugerează universul industrial desfășurat în spațiul cosmic”.
Din păcate, nici un cuvințel, în filmulețul cu pricina, despre originea română a lui Darie! De altfel, sunt, cred, ultimul român care l-a intervievat în apartamentul său din Havana, unde m-a întâmpinat cu un torent de vorbe, îmbiindu-mă, în același timp, să privesc o „structură spațială”, să închinăm un păhărel de anason, să-i povestesc despre Moldova, să răsfoiesc albume… să… să… El și soția sa (ardeleancă) vorbeau și atunci, în 1970, impecabil românește, ceea ce-ți da senzația, amplificată și de ambianța profund românească a apartamentului, că te afli undeva, într-un atelier din Iași, după care vei lua tramvaiul 11, spre a continua discuția undeva, poate la Bolta Rece.
Casa îi este plină de năstrușnicele „structuri spațiale”. „Omul se cuvine să domine tehnica – sună introducerea-credo – privitorul trebuie să recreeze. Gioconda intangibilă și imobilă se acordă tot mai puțin cu ritmurile și sensurile vieții moderne. Casa se compune din planuri fixe. De ce să introducem, în această ambianță imobilă, un obiect de artă la fel de imobil, de ce nu o structură, alta în fiecare zi?” Într-adevăr, complicatele și, în același timp, simplele „structuri” se metamorfozează după voia privitorului, unghiurile și combinațiile coloristice se regrupează caleidoscopic, opera de artă capătă o anume viață, absolut dependentă de gustul, sensibilitatea și imaginația celui ce o contemplă. Adică, greșeală: „a contempla” nu-i verbul cel mai potrivit. Darie tocmai contemplarea pasivă încearcă s-o dinamiteze, invitând privitorul să participe la actul creației: îi oferă „cuburile” din care singur să-și alcătuiască „Gioconda” clipei, în funcție de dispoziția și starea momentului.
O curiozitate copilărească, aceeași care ne făcea, la vârsta pantalonilor scurți, să iscodim ce se petrece în spatele cutiei cu minuni a păpușarilor, ne arată două „sculpturi” unite în echilibru, care se rotesc în funcție de dorința omului de la pupitrul cu butoane. Între ecran și sursa de lumină (lumânări, fiindcă artistul… n-a mai găsit becuri pe cartelă de cine știe când; mai are unul singur, de anul trecut, și-l păstrează cu grijă pentru eventualele vernisaje oficiale). Funcționau pe atunci, în Cuba, trei categorii de cartele: pentru alimente, pentru produse industriale și pentru îmbrăcăminte. Posesorii cartelei erau programați alfabetic, în câte o zi a lunii, când puteau să afle articolul jinduit sau nu. Adesea, nu. În cazul cartelelor pentru produse industriale, structurate pe grupuri de articole (un bec sau o clanță, sau 50 de cuie, sau un foraibăr, sau o șurubelniță – atenție, sau, nu și), când îți venea rândul alfabetic, te procopseai cu ce se-ntâmpla. Nu erau becuri, luai clanță…
Darie m-a onorat cu o vizionare „a-ntâia”, deșurubând mereu prețiosul și unicul bec, spre a-l înșuruba în fassung-ul „sculpturii cinetice” următoare… Departe, foarte departe de România, pe malul Atlanticului, umbre colorate scot din încremenire peretele alb, trecând, câte-o clipă, peste o veche furcă țărănească de tors, amintire transilvăneană într-un apartamentul din Vedado, Havana, Cuba.
Darie mi-a mărturisit marele lui vis: toată viața și-a dorit să încerce un spectacol de sunet și lumină pe vârful Panaghia, în Ceahlău. Avea să rămână neîmplinit…
Despre acest mare precursor al plasticii moderne la noi nu se știe mai nimic. N-o fi chiar cazul să-i punem chipul pe bancnote, dar barem o expoziție cu „structuri spațiale” marca Darie în România s-ar impune – chiar cu atât de vinovată întârziere. Cubanezii, sunt sigur, ne-ar împrumuta exponatele. Că becuri, slavă Domnului, la noi se mai găsesc…