Poezia tânără din Bucovina, are în cernăuțeanul Anatol Viere, un reprezentant de frunte, Anatol fiind, ca și suceveanul Alexandru Ovidiu Vintilă, un mare poet, care poate sta oricând la loc de cinste, pe treptele timpului, alături de marii poeți Constantin Hrehor, Ion Beldeanu, Constantin Severin, Arcadie Opaiț, Ilie Zegrea, Vasile Tărâțeanu, Ioan Manole, Angela Furtună sau Arcadie Suceveanu. Nu întâmplător îl alătur pe Anatol Viere lui Alexandru Ovidiu Vintilă, cei doi tineri poeți copleșind pe cititorul inițiat de poezie prin erudiție, prin talent năvalnic și printr-un spirit novator care amintește, cumva, de disperarea oricărei evadări.
„Cercul Timpului”, superba carte nordică de poezie românească, dar scrisă și publicată bilingv, în română și în ucraineană, prefațată de Arcadie Opaiț, ne dezvăluie un autor „beat de ideile Marelui Nietsche” (Opaiț subliniază două repere: „Viața în care trăiesc eu nu este viața unică” și „Ea întotdeauna se întoarce”), dar cu o identitate, și filosofică, și lirică, proprie: „Anatol întâi redimensionează, apoi se implantează în circuitul lumii de azi, cu toate problemele și suferințele ei. Poeziile sunt o proiectare în imens, o reflecție în abstract a Ființei și a timpului supratemporal”. Cu alte cuvinte, poezia aceasta, profund metafizică, urmează regulile taoiste ale intrării în armonie prin sfidarea tuturor regulilor („sunt tânăr încă mă voi pocăi”), pentru a-și putea utiliza toate disponibilitățile de comunicare („ai cioplit din cuvintele tale uscate / o cupă întoarsă pe dos” sau „ridic umbra mea de la pământ, / o scutur de praf și o îmbrac”), atunci când pășește „prin zona de economie liberă / dintre iad și rai”.
„Ultima călătorie pe epidermă”
Născut la Colincăuți, în limba ucraineană, în urmă cu vreo 30 de ani, descoperind limba străbunilor săi abia pe la 14 ani, când întreba, prin Cernăuți, de o librărie în care se pot găsi cărți românești, Anatol Viere, fără a fi naționalist tribunard (deși „rațiunea îmbracă haina epocii”), „balansează între două vârste // parcă între două spații-timpuri / oscilante și proaspăt fabricate”, construindu-și o identitate distinctă, nealterată de „halucinațiile memoriei”, ci doar de „ecourile oftărilor ei”, deci o identitate spirituală, cea de deasupra cuvintelor (care construiesc doar în vremelnicie), cărțile lui de poezie (cea luată în discuție este a treia) făcând parte din „ultima călătorie pe epidermă”, pe epiderma unui imprecizat, în parte spațiu, în parte timp, în parte subiectivism uman (și individual, dar și ca produs al civilizației pământești), Anatol fiind, în fond, un „copil al cerului deschis… creat dincolo de timp”.
În măsura în care poezia, ca inefabil, înseamnă, așa cum sugera și Alexandru Ovidiu Vintilă, o „umbră a umbrei”, umbra înseamnă și pentru Anatol Viere inefabilul de dincolo de inefabil, cercul de dincolo de cerc („aș cumpăra și eu o umbră / (Versace mi-a spus că e la modă)”, „penumbra ta parcă o virgulă / s-a deplasat spre dizidența unui cuvânt” sau, cu referire la umbra pe care o ridică și îmbracă, „umbră cu mâini amputate / și craniu cu totul dezumbrit… apoi scot umbra murată, / scurgând-o bine de toată cerneala”), planul umbrei (știți vreo concretețe mai inconcretă a legăturii dintre cer și pământ?) înlesnind reconstruirea de realități vremelnice („pe semnul întrebării / am înfipt un cuvânt”) sau, cum zice el, auto-portretizându-se nonșalant, „iarăși a încercat un homo sapiens clonat / să cumpere de la cel natural”, mereu înspăimântat, „speriat de condițiile eternității goale”.
„În absența timpului, dansa eternitatea”
Într-o trinitate a vremelniciei (ce altceva este existența omenească?), în care „prezentul: un tânăr ce crește din privirile noastre”, „trecutul: un bătrân ce nu va mai întineri / și va exista numai din memoria noastră” și „viitorul: un copil ce nu va mai îmbătrâni / și se va afla mereu în așteptare”, Anatol Viere, „Inginerul umbrelor” – cum se auto-consacră în același poem, definește un spațiu poetic important („această hârtie e un cuib de viespi / construit sub urechea ta cea dreaptă”), încă ignorat în sudul Bucovinei, în care obligațiile față de propria noastră identitate sunt călcate de copitele cirezilor care îngroașă suficiența festivă a bucovinismului deșănțat al epocii noastre.
Poezia lui Anatol Viere, scrisă și publicată în română și în ucraineană, la Cernăuți, înseamnă sau poate însemna, ca și poezia ignorată a regretatului poet Ivan Negriuc, dincolo de identitatea ei sublimă de „umbră a umbrei”, și o punte astrală între cele două suprapuneri de cercuri, Bucovina reală.
