Amintiri din Comunism

Era un proiect strict-secret pentru un film despre copilăria marelui cârmaci Ceaușescu Nicolae. Sigur că el știa de proiect și l-a respins. Cultul personalității genialului nostru președinte nu mergea până acolo încât să i se dea numele bulevardului Victoria socialismului. A refuzat modest. După moarte, i-ar fi spus tovarășului Bobu, aflat permanent în preajma sa. Moartea a venit mai repede, și în mărețul sediu al tuturor instituțiilor de partid și de stat, Casa poporului, imensă cât puține pe lume sunt, au venit în epoca postcomunistă mârlanii care nici buni de secretari cu propaganda nu erau, adică deputații și senatorii activiști și securiști mărunți, informatori de calibru, fii și nepoți ai cominterniștilor, îmbogățiți mulți prin hoții celebre. O gloată de mârlani ar fi spus dramaturgul Paul Everac, fost contabil la sovromul din Mălini. Mă rog, toți crescuți de partid de la șoimii patriei la înalta calitate de membri PCR.
Bătrânul politruc Iliescu i-a mai speriat cu ceva în 1990 pe inteligenții cetățeni ai patriei românești, anume că fostul pușcăriaș Coposu, împreună cu reacționarii Rațiu și Câmpeanu, vor să bage la pușcărie pe toți cei 4 milioane de comuniști, împreună cu familiile lor. Știa el ce știa. Cam așa au procedat cominterniștii bolșevici împreună cu ilegalistul său tată în 1945–19…90. Eroicul nostru popor a strâns rândurile în jurul activiștilor, securiștilor și informatorilor și a strigat din nou: nu ne vindem țara, moarte lui Coposu, fabricant de dolari falși și traficant de droguri împreună cu Ion Rațiu și maestrul Câmpeanu, cei care n-au mâncat salam cu soia. Dumitru Popescu-Dumnezeu, urmașul la conducerea propagandei al lui Leonte Răutu, alias T34, a continuat să scrie romane în epoca postcomunistă. Și soarele a răsărit pe cerul curat al patriei noastre străbune, care a trăit în munți o mie de ani.
Coborâtori din marele neam al traco-sciților, dar învinși de marele împărat roman Traian, vechii daci au învățat cu sârg limba latină în aproape două sute de ani, cum au învățat basarabenii limba rusă tot în două sute de ani. Neamul nostru a fost deci pregătit să mediteze la celebra expresie latină restitutio in integrum. Fără restitutio in integrum au strigat masele populare revoluționare, dansând ca în ianuarie 1949, după plecarea regelui străin de neam și țară, pe deasupra și cu un tren plin de tablouri și alte obiecte din aur și argint moștenite de la ilustrul său tată, regele Carol al II-lea, care și el a plecat în grabă în septembrie 1940 cu un tren plin de tablouri și alte obiecte din aur și argint, inclusiv rarisima sa colecție de timbre. Mai puțin cu coroana regală și cu coiful și mantia Ordinului Mihai Viteazul, primit prin 1918 după ce a dezertat de la unitatea lui militară, fugind la Odessa cu o prietenă din copilărie. Așa ne trebuie? Așa ne trebuie!
Unde ești tu, prietenul meu drag din tinerețea de la Botoșani, care ți-ai dat viața în deșertul Sinai pentru noua ta patrie? Dacă Ceaușescu începea un război contra Armatei Roșii, mi-o dădeam și eu.
Măreața Uniune Sovietică, bastion al păcii între popoare, a fost prezentă în mintea mea, zi de zi, oră de oră, peste 15 ani, adică între 1950-1965. După cât m-am pregătit ideologic în tinerețe, trebuia să ajung cel mai convins comunist. Paradoxul este că nu la școli am fost îndoctrinat cu învățătura marxist-leninistă. Afară de niște lecții de economie politică și de socialism științific, cărora nu le-am dat importanță, fiindcă știam conținutul lor din autoeducația mea comunistă cu aproape toate ziarele și revistele românești și sovietice sau internaționale traduse. Tâmpenia tâmpeniilor este că în loc să mănânc și să nu rabd de frig cu puținii bani pe care-i câștigam (câteva sute de lei), într-o anume perioadă la Botoșani, unde m-am autoexilat timp de cinci ani, eu cumpăram și citeam din scoarță în scoarță toată presa comunistă, inclusiv cea literară și artistică. Știam, căci eram evident mai deștept atunci ca acum, în acei ani tineri, că toate erau baliverne. Chiar dacă încă nu-l citisem atunci pe Kafka, asociam propaganda comunistă cu un spectacol absurd. Dar până la urmă investițiile mele în propaganda comunistă m-au ajutat să trec ușor prin școli, fără manuale, chiar la disciplinele exacte, deoarece le mai făcusem o dată, la altă școală. Am trecut prin două tipuri de școli, unde învățam același lucru, evident succesiv.
Memoria mă ajută să rețin multe de atunci. Spre exemplu, Stalin a început din 1928 industrializarea socialistă a vechii Rusii, cu pivotul ei principal industria grea, constructoare de mașini, care asigură în primul rând apărarea țării. Și aici fostul elev de seminar ortodox din Gruzia, sau Georgia rusească de atunci, a avut dreptate. După 13 ani, Germania nazistă a atacat URSS. Undeva în munții Urali există o imensă zonă cu minereuri feroase, dar și neferoase. Ea se numea atunci, în anii glorioși de după victoria asupra fascismului, anomalia magnetică de la Magnitogorsk. Forțele interne ale pământului nostru, de-a lungul epocilor geologice, au sedimentat acolo o imensă cantitate de minereu de fier. Contribuția magnetismului la acel fenomen geologic n-o cunosc. Explicații sunt, firește. Germania a avut și are bazinul carbonifer al Ruhr-ului. În Ucraina mai sunt două mari zăcăminte, de fier la Krivoi-Rog și de cărbuni în Donbas. Hitler însuși, când a trecut prin Donbas ar fi spus: de acum e al nostru. Obsedat ca toți dictatorii de spațiul vital, a sfârșit până la urmă ca ei. Au pierdut totul. Stalin a dat ordin să se construiască în Urali mari uzine siderurgice și metalurgice. La începutul războiului, au fost duse acolo și alte fabrici, care s-au putut duce. Anomalia magnetică de la Magnitogorsk a produs tancurile T34, tunurile și alte piese de artilerie, inclusiv katiușele și camioanele Molotov, cu care s-a câștigat războiul.