Dar de ce oare puteau merge în SUA, pe lângă sectanți, biserica mamii lor, vorba colonelului Dimitriu, și corifeii realismului socialist? De ce n-a mers și maestrul Sadoveanu? N-a mers maestrul, în afară de URSS și China. Clasicii realismului socialist erau în cărțile copilăriei mele școlare, pe care mama nu a prea agreat-o, dar m-a lăsat să merg la ore, cu haine încropite de bunica, așa încât treceam iarna cu urechile degerate, care se desprindeau în bucăți, cu degetele de la picioare și mâini la fel de degerate, plus că dimineața nu prea aveam ce mânca, atenția specială acordându-se vacii, oilor, porcului, chiar și amărâtului de câine, atât timp cât l-am avut. Eu mâncam, sau sugeam pe post de bomboane, din care nu gustasem până la 12 ani, țurțuri de gheață de pe streașina casei. Cam așa trăiam noi, copiii țăranilor mijlocași și săraci. Chiaburii cu mult pământ le mai dădeau de mâncare dimineața copiilor, dar nu în mod special. Ei aveau multe vaci, cai, oi, porci, de care, evident, se ocupau de pe la orele 5-6 dimineața. Copiii căutau singuri, în general, mămăliga rege și, dacă găseau brânză de oi sau lapte acru, chișleag, sau chiar un cartof rămas de seara, era bine. Clasicii amintiți trăiau în București, scriau balivernele lor în case de creație, la Mogoșoaia sau castelul Pelișor, plus palatele din București, din stațiunea Vasile Roaită de pe litoral și de pe unde a mai înțărcat dracul copiii. Acuma vin iarăși unii sau unele, care n-au crăpat, vorba țăranului analfabet și otrăvesc conștiința tinerilor elevi, care, evident, nu se prea omoară cu învățătura. Eu știam pe de rost toate poeziile din manuale, inclusiv Luceafărul și Minerii din Maramureș, mai puțin Silvester Andrei salvează abatajul. Și așa s-a construit socialismul, cea mai dreaptă și avansată orânduire socială, ultima, după Marx, după ea urmând să vină, în consecință, potopul. Mama, autoarea celebrei lozinci stomacul n-are oglindă, spunea clar vara: copiii, cu măligă rece, să mănânce în straturile cu legume. Codițe de ceapă, usturoi, uneori scoteam și morcovi. Castraveți, roșii sau pătlăgele nu mâncam. Și scotea bunica niște pătlăgele mari și roșii, dar nu mergeau cu mămăligă. Sarea era de bază, usturoiul pisat la fel. Fructele erau mâncate de mici cu bucurie de copii. Pe câmp, când mergeam cu vaca, mâncam frunze de măcriș, cot la cot cu animalul. Alături erau tufe de strigoaie sau beladonă, pe care nu le mânca nici vaca, nici dacă ajungeau uscate în fân, iarna. Știe vaca ce știe…
Probabil că și tovarășul Bobu și tovarășul prim-secretar Țurcanu, în acei ani sau mai înainte, la Văculești și Adâncata, mâncau frunze de măcriș, împreună cu vacile. Și ei i-au citit pe Eugen Frunză și Nina Cassian (pseudonime, evident). Marii proletcultiști aveau cu toții pseudonime. Ca și Arghezi, mistic, reacționar, dar care a scris poezia pamflet Baroane, adresată lui von Killinger, nu Kissinger. Mareșalul, furios, l-a trimis la Târgu-Jiu. Dar maestrul Arghezi a mai făcut pușcărie, prin 1920, împreună cu Ioan Slavici, care a scris Închisorile mele. Amândoi susținuseră ocupația germano-bulgaro-turcă de la sfârșitul dezastruosului război din 1916. Românii, de la daco-sciți sau sarmați, până la Stalingrad, au dus războaie pierdute, cu excepțiile lui Ștefan, Mircea și Mihai, care au mai obținut și victorii. Chiar și Vlad Țepeș. Cei doi scriitori voiau să cam dispară România. Arghezi voia ca nemții să ne facă harnici, curați, cinstiți, oameni de cuvânt, ca ei. După 1955 s-a vândut total comuniștilor. Slavici voia Ardealul realipit nu Ungariei, e adevărat, ci direct Austriei. Dar ADN-ul acestui neam misterios a acționat implacabil: a câștigat războiul, întâi la Paris, apoi a câștigat ce se putea, în 1947, tot la Paris, cu acordul generalissimului Stalin, și a rămas o țară destul de mare pe harta răsăritului Europei, un imperiu, spune Vladimir Voronin. Dar, mai ales, a asimilat toate neamurile venetice, vorba lui Eminescu, sau aproape toate. Cei ce s-au dus în timpul comunismului vin înapoi, cu excepția basarabeanului Paul Goma, un român adevărat, totuși. Așa se face că au venit și clasici ai realismului socialist, din țările imperialiste de peste ocean și din alte țări calde. România e frumoasă, mai are copaci, cam la jumătate față de 1988, anul de referință neagră al epocii de aur.
