Ca o candelă aprinsă în biserica sufletului meu este amintirea Cuvioasei Elisabeta, despre care îndrăznesc, cu sfială, respect și dragoste aleasă, să scriu căteva cuvinte despre întâmplările trăite cu câțiva ani în urmă.
Era prin anii 2002-2003, când, după multe cărți citite despre sfinții monahi, pustnici și nevoitori, îmi doream din tot sufletul să fiu și eu puțin din cele ce am citit și am învățat din acele cărți. Aveam pe atunci, și încă mai am, mare evlavie la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul și cred cu tărie că Sfântul Ioan a făcut posibilă întâlnirea mea cu Sfânta Maică Elisabeta, la vremea aceea Maica Teodora. Trăisem deja lângă maicile sfinte ale Mănăstirii Dragomirna – Iulia Aramă, proiestareța mănăstirii la vremea aceea, Stavrofora Meletina și Schimonahia Alexandra. De aceea, sufletul meu căuta mereu repere practice care să îmi ghideze viața. Iar în această sete sufletească Dumnezeu a adus-o în viața mea pe Cuvioasa de pe Giumalău.
Ca o paranteză, trebuie să mai spun că împreună cu sora mea de călugărie, o dată sau de două ori pe an mergeam la Mănăstirea Pojorâta, la Părintele Visarion (Ieroschimonahul Varsanufie) care era stareț în vremea aceea la mănăstire. Îmi aduc aminte și acum, ca odinioară, de noaptea în care am stat după Utrenie la sfat cu Părintele Stareț Visarion și Preacuviosul Ieroschimonah Iacob Bârsan. Părintele Iacob povestea despre viața petrecută la Ierusalim, alături de parinții sfinți care l-au cunoscut pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul și Părintele Visarion ne spunea despre tainele Muntelui Giumalău, despre călugării pustnici și, bineînțeles, despre Maica Teodora de care Sfinția Sa avea grijă să aibă cele necesare trupește, dar mai ales sufletește.
Precum episodul relatat de Evanghelistul Luca de pe drumul spre Emaus, când Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit pe cale cu Luca și Cleopa(Luca 24, 12-35), așa mi-a ars sufletul cât timp am vorbit cu acești sfințiți părinți despre Sfantul Ioan Iacob, dar și de viața sfântă a maicii Elisabeta pe care o cunoșteau amândoi. Despre părinții Visarion Breabăn(Ieroschimonahul Varsanufie) și Ieroschimonahul Iacob Bârsan trebuie menționat că erau doi părinți cu viață sfântă, unul sfințindu-și viața la Locurile Sfinte din Ierusalim și celalalt fiind stareț și având grijă de sufletele multor nevoitori de pe muntele Giumalău.
Vrednicul de pomenire Părintele Varsanufie a murit de tânar, la vârsta de 47 de ani. După moartea Părintelui grijă de Maica a trecut pe seama Părintelui Varlaam care, știind că maica își dorea să îmbrace chipul Schimei Mari, a venit la noi la mănăstire și m-a rugat să îi brodez maicii două schime mari. Ca și Părintele Visarion, Părintele Varlaam, spre bucuria noastră, ne împărtășea aspecte din viața sfântă a Maicii Teodora și noi sorbeam fiecare cuvânt ca pe o apă limpede de izvor în vreme de secetă.
Ca orice monah, aveam și noi ispitele noastre, bolile noastre, căutările noastre… Am lucrat schimele cu multă bucurie, dar și sfială, știind că le lucrez pentru o sfântă. Ca drept răsplată, când Părintele a venit după ele, Măicuța mi-a trimis, prin el, o dulamă și o vestă ca o binecuvântare. Știa Măicuța totul despre mine. I-a spus părintelui să-mi transmită să port dulama.
După plecarea Părintelui, atunci când am intrat în chilie o bună mireasmă m-a înconjurat; simțeam că trăiesc o minune și cu lacrimi am deschis pachetul adus de Părintele Varlaam. Hainele acelea purtate de Maica erau pline de mireasmă sfântă. La poalele dulamei încă mai erau crenguțe mici de mușchi de copac și pământ. Am simțit ca mi-a adus în chilie întregul munte, cu tot cu sfinți. O mare bucurie am avut, am căzut în genunchi și am plâns de bucurie, dar și de mulțumire că prin acele haine Maica va fi cu mine cât voi trăi. Ani de zile am dormit în acea dulamă, simțind că eram ca într-un scut sfânt de apărare, asemenea unui prunc în brațele maicii sale. De asemenea, vesta primită de la Maica Elisabeta am purtat-o mereu la cursurile de la facultate, ca să mă simt protejată și întărită de puterea rugăciunilor. Atâta har și protecție am simțit în hainele Cuvioasei.
În anul 2004, sora mea de călugărie a plecat în pustie la Maica pentru un an de zile să o ajute, Măicuța fiind bolnavă. Cu dor și drag mă rugam pentru sora mea să o ajute Dumnezeu, să reziste cât mai mult lângă Maica, dar totodată simțindu-mă nevrednică pentru că nu am putut să onorez invitația Maicii care mi-a făcut-o să merg și eu la dânsa. Nu primisem binecuvântare de la Înaltpreasfințitul Pimen să merg în pustie, dar nici starea mea de sănătate nu mă ajuta.
Știam că Maica e sfântă, o simțeam prezentă în viața mea ca pe un odor de mare preț și aveam nădejde că atunci când sora mea va veni de la pustie mă va învăța și pe mine tot ce a învațat de la Maica Elisabeta. Căci simțindu-mă nevrednică de pustie și de sfinți, mă mulțumeam tot timpul să-i aud doar vocea blândă și să știu că se roagă pentru mine. Nici acum nu pot să uit vocea sa blândă când mi-a spus că dacă nu pot să merg la ea, nu va fi supărată pe mine. Cu inima frântă am refuzat-o pentru că eram și eu bolnavă.
Nemaiputând să fac ascultările de zi cu zi ale mânăstirii am plecat la Iași să-mi caut de sănătate, știind că dacă nu plec, voi muri. Cu rugăciunile Maicii Elisabeta mi-a fost descoperită boala printr-o doctoriță binecuvântată, și cu tratament și regim strict am fost stabilizată. Într-un cuvânt, 90% m-a vindecat Sfânta Elisabeta. Cât timp am stat în Iași, în mijlocul orașului mângâierea și duhul blând al Sfintei Maici m-au însoțit pretutindeni.
Când Măicuța a adormit, pe 5 iunie 2014, abia venisem de la facultate, stând puțin să mă odihnesc, după o zi plină, în minte recapitulam seminarele din acea zi. Ca un fulger am simțit lângă mine, m-am ridicat și am simțit-o prezența Maicii lângă mine. Știam că i se agravase boala și era la Mânăstirea Pasărea, dar nu mă gândeam că poate pleca de pe pământ atât de repede. Am căzut în genunchi și am început să mă rog, iar la câteva minute m-a sunat o prietenă spunându-mi că Maica a adormit. Atunci mi-am dat seama că, înainte de a pleca la Ceruri, sufletul ei m-a binecuvântat și cred cu tărie că asta a facut la fiecare dintre cunoscuții ei, la binefăcătorii ei, la toți cei pe care, ca om pe acest pămant, i-a iubit.
Am plâns, dar m-am și bucurat că de acum nu o să mai sufere de boală, că lupta ei pe acest pămănt s-a terminat și vom avea o rugătoare în cer și o sfântă pe pământ. O sfântă a întregului neam românesc, o candelă veșnic aprinsă în rugăciune. Asta cred eu despre Sfânta Cuvioasă Elisabeta, anume că vindeca bolile sufletești și trupești, alunga duhurile chiar și cu hainele ei, sfințea pământul pe unde trecea. Cred că și ea este una din cei de care Apostolul Pavel pomenește că lumea nu este vrednică de ei (Evrei 11, 38). O fire slabă și bolnăvicioasă a învins iadul și patimile lumii acesteia. Acea fire de femeie cu smerenia și ascultarea ei desăvârșită i-a învins pe vrăjmașii văzuți și pe cei nevăzuți, a devenit vindecătoare pentru unii și rugătoare pentru noi toți. Sfânta se arată oamenilor care au iubit-o cu adevărat, îi ajută să își îndrepte viața și îi povățuiește pe calea mântuirii.
Mă simt îndatorată să menționez și faptul că nu puteam să scriu nimic despre dânsa, două săptămâni chinuindu-mă și gândindu-mă ce să fac, simțindu-mă nevrednică de a spune ceva și rugându-mă Sfintei să-mi arate un semn. Astfel că într-o noapte, deschizând ochii și uitându-mă spre ușă, am zărit-o în chilie, în dreptul ușii: m-a privit aspru și a dispărut. Atunci m-am hotărât că trebuie să merg la Înaltpreasfințitul Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților să îi spun gândurile mele și nelămurirea mea în a scrie sau nu ceva despre Maica. Am vrut să nu fie o înșelare de la diavolul și m-am rugat Sfintei ca Dumnezeu să-mi dea răspunsul prin gura Înaltpreasfințitului. În mintea mea îmi spuneam că primul cuvânt pe care îl va rosti, îl voi îndeplini și voi avea certitudinea că venirea Maicii a fost un semn de la Dumnezeu și nu o înșelare, că, de fapt, Sfânta Cuvioasă Elisabeta a vrut să scriu.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceasta binecuvântare de a cunoaște un astfel de om care mi-a mângâiat sufletul, m-a încurajat în viață și mi-a alinat bolile și neputințele, dar și Înaltpreasfințitului Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților pentru binecuvantarea de a pune în scris aceste umile gânduri și trăiri.
Să ne rugăm Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Mânăstirea Pasărea, ca să avem parte de rugăciunile sale către Preamilostivul Dumnezeu. Amin!
Cu plecăciune, Stavrofora Marina ANDREICA,
Stareța Mânăstirii Teodoreni, Suceava.
