Amintiri despre Bobotează (I)

Mai mult chiar decât Crăciunul, Boboteaza era un eveniment însemnat datorită practicilor rituale cu semnificații profunde în întâmpinarea cărora se făceau pregătiri speciale. Era mai întâi Ajunul Bobotezei, zi de post și de mare evlavie, în care așteptam să vină crucioii să ne iordănească, să sărutăm crucea și să fim botezați cu apă sfințită. Mama mă pregătise anume pentru ziua asta, în care trebuia să ne păstrăm fără de păcat, să postim și să ne rugăm. Ca să-mi ușureze situația, îmi spunea concesiv: „Măcar două zile pe an să postim, în Ajunul Bobotezei și-n Vinerea Mare a patimilor lui Iisus”. Așa mă îndemna, cu dragoste și blândețe, mama.
Era o iarnă geroasă cu multă zăpadă și un ger năprasnic. Mama avusese grijă să primenească cât mai bine casa: curățise soba, spălase lădoaiele, laițele și podelele, schimbase așternutul paturilor peste care întinsese covoarele noi țesute de ea în iarna trecută. Eram doar abia mutați în casă nouă. A terminat de făcut lumânarea. O privisem cu interes și mirare cum modelează între palmele ei calde ceara de albine pe firul de feștilă, cum o întinde, o înalță într-o parte, iar într-alta o învârte cu îndemânare într-un căuc, care cine știe ce rol magic avea în afară de acela de suport. După ce a pus măsărița albă cu vrâste roșii pe un margin și cipcă, și, așezat pe ea, blidul cu grâu numai firul lui, mama a pus acolo și lumânarea ce avea s-o aprindă numai în momentul în care aveau să intre crucioii. Așa că mama mi-a încredințat mie sarcina de a vedea când vin ei și a o anunța. Trebuia să-i primim cu ușile deschise.
Misterul.

Am ieșit afară. Gerul parcă se mai potolise. Tata lărgise cu lopata cărarea înspre carpen, iar acum o lărgea pe cea dinspre fântână și Codrești de unde aveau să vină crucioii. Toată preajma era într-o pace adâncă. Strălucea puternic soarele peste întinderea nesfârșită a covorului de zăpadă. Privirile îmi erau ațintite spre șura popii și spre Bonțăști. Întârziau să apară. A mai durat o vreme până când i-am văzut venind pe cărare, un grup de 3-4 oameni în haine groase de iarnă, cu cioareci de lână și vestoane de pănură, pe cap cu căciuli țuguiate imense. Ei trebuie că erau, dar mie mi se părea că văd magii din poveste. Am alergat în casă să-i duc mamei vestea. „Pe unde sunt?”, m-a întrebat ea liniștită, de parcă nu s-ar fi întâmplat un fapt extraordinar, „ieși și mă anunță când intră la noi în grădină”. Erau deja acolo. Nu știu cum ajunseseră atât de repede. Am alergat și i-am spus mamei, ea a aprins liniștită lumânarea și-a deschis ușa și portița târnațului: „În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-au arătat…”.
Cuvintele cântate ale crucioilor sporeau fără de margini misterul. Pogorârea Sfântului Duh îmi părea absolut reală. Preotul ne-a dat, pe rând, fiecăruia să sărutăm crucea și ne-a stropit pe creștet cu apă sfințită, mai întâi părinții, mai apoi noi, copiii, dup care a stropit cu buchetul de busuioc sub formă de cruce peretele cu icoane și-apoi toată casa. Câțiva stropi de apă sfințită mi-au nimerit reci pe obrajii înfierbântați de emoție. Unul dintre crucioi a luat lumânarea și-a stins-o între boabele de grâu din blid, care aveau să fie vărsate peste grâul de sămânță din coș întru bună rodire.
Miros de busuioc și fum de lumânare.

Toată casa se umpluse de mirosul de busuioc și cel de fumul din lumânarea stinsă între boabele umede de grâu, dar și de miresmele dulci ce se răspândeau din zeama de fructe uscate, din care erau poftiți să mănânce crucioii întru cinstirea și norocirea casei. Măcar că se grăbeau, aducătorii mesajului divin s-au așezat la masă, iar până ce mama a turnat miraculoasa zeamă în blide, au adus laudă și har gospodarului: „Frumoasă casă ți-ai durat, măi Gheorghe. Văd că ți-ai făcut șură cu două poieți. Să le folosiți sănătoși”, a grăit cantorul căruia rangul îi dădea întâietate la vorbă, să laude vrednicia omului. A mai spus fiecare dintre ei câte ceva despre problemele zilnice și despre vreme. Îi ascultam și-i priveam cu mirare, crucioii nu mai erau magii pe care-i văzusem venind pe cărăruie ca să vestească Botezul Domnului, își pierdeau treptat-treptat aura din timpul vestirii pogorârii Sfântului Duh. Era totuși de mirare că ei o puteau face. Curând crucioii au plecat, ducând cu ei o parte din misterul momentului. I-am privit îndepărtându-se pe cărăruia dinspre carpen până ce au trecut dunga înspre alte case și familii cărora aveau să le ducă Bunăvestirea.
Religiozitate.
Toată familia era reunită în camera de zi în care fusese săvârșit ritualul, în care se instalase ceva din atmosfera sacră a bisericii. Mama a pus oala cu zeamă de fructe pe masă și-a pus în farfuria fiecăruia dintre noi câte un polonic din miraculoasa zeamă, anume făcută pentru slăvirea sărbătorii. Tata a întins primul lingura spre blidul cu zeamă, sorbind cu vârful buzelor tainica mâncare, i-a urmat mama, apoi noi, copiii, am început să mâncăm, cu sfială. Curând am descoperit în blid prunele, doar câteva, cu care am zăbovit mult timp în gură pentru a le reține aroma. Atmosfera de religiozitate din timpul troparului și-a sărutării crucii se prelungea, zeama ce-o mâncam resimțind-o ca pe o slăvită împărtășanie. Lumina amiezii parcă sporise. În cameră nu se mai auzeau decât duduitul focului și zgomotul ușor al lingurilor care atingeau marginile blidului pentru a nu cădea picăturile de zeamă pe masă.
(Cornel NISTEA, scriitor)