Abia ieșită de sub tiparul Editurii „Timpul”, dedicată memoriei tatălui său, cu o reverberație dinspre Virgil Mazilescu („și nu mai am inimă”), noua carte de poezie a lui Alexandru Ovidiu Vintilă, „Viața preschimbată”, „reconfirmă un poet cu tăietură personală” (Mircea Muthu), „un textualist citit” (Horia Gârbea), care, prin poezia sa, pe care eu o văd înrădăcinată puternic în antica poezie elină, este un „nume deja intrat în circuitele referențiale” (Adrian Dinu Rachieru), opera lui AOV însemnând, în fond, dinamismul magmatic dintre obiectual și spiritual („o lume obiectuală, cu irizări spirituale”, cum observă Rachieru) sau, cum ar spune Mircea Streinul, pornind de la egalele potențări ale eșantioanelor de obiectual și de spiritual, opera poetică a lui Alexandru Ovidiu Vintilă este surprinzător și ademenitor de breugel-iană.
Fără îndoială, pecetea lui Ovidiu Vintilă a fost pusă, cu remarcabilă luciditate, de Horia Gârbea („un textualist citit”, deși Ovidiu aparține mai puțin unei stări evolutive / involutive a liricii, el fiind, în primul rând un poet citit), imnicele sale însemnând, ca la Pindar, impresionante desfășurări de aforistic, aforismul însemnând, dincolo de toate, o reacție a individualității înțelepțite la agresiunea de dispute prin care ni se deslușește înțelepciunea lumii, în parte omenească, în parte cosmică („o să vină o / să treacă și / moartea aceasta // răul de dinainte și // răul de dincolo”).
„Înfășurat / în fiecare zi / în cămașa morții”
Poezia morții sau a vămii ca uimire universală (insinuez înspre Tolstoi: „Nu te întreba, pentru că nu vei afla răspunsuri. Iar dacă, totuși, ești prea curios, mori și vei afla totul sau nu vei afla nimic”), impusă aproape liturgic, așa cum subliniază exegeții. de impresionismul timpuriu german (Aiurea: când bucovineanul T. Robeanu își publica suita de poeme, numite „poezia morții”, Rilke abia învăța literele, iar Trakl avea de așteptat încă vreo opt ani, până să se nască), constituie o provocare lăuntrică și pentru Alexandru Ovidiu Vintilă, care, de altfel, își structurează cartea „Viața preschimbată” în trei paliere existențiale distincte (în „zonele primejdioase ale existenței”, cum spune el): „presimțiri”, „aparenta lor liniște” și „tatăl meu viu și tatăl meu mort”.
În „presimțiri” („mă voi invoca / mă voi răpi mie însumi / din sinele meu cel / mai cuminte // căci pound / s-a ivit / bântuit de pactul făcut cu / walt whitman / într-o stație de metrou”), predomină freamătul neliniștilor teribiliste („dumnezeu e / comandantul suprem // sângele curge în suflet / și sufletul în sânge / și tot așa” – superbă imagine, teribil aforism, în spiritul disocierilor lui Noica!), în care înțelepțitul, inițiatul în înțelepțiri umane, devine, cum ar spune Blaga, un „uzurpator al Marelui Anonim”, fără premeditări sau instincte de revoltă, ci prin „relegare”, prin intrări în armonie oarecum trufașe (în genul celor din „Cântarea cântărilor” – „dragostea este tare ca moartea” – sau, în variante AOV, „am trăit și am văzut / și acest anotimp / putred măr ca un peisaj stacojiu”, „am început să / vorbesc singur, vântul / bătea pe strada / îngustă! / am închis ochii” sau „fără margini ți se va părea / sufletul ne vom respira”).
Trecerea dinspre „presimțiri” în „aparenta… liniște”, în împăcarea-resemnare („a lăsat urme a depășit întunericul”) a celui „osândit la singurătate”, care „se îngropase adânc în el”, înseamnă „o scurtătură albastră” dinspre „o lume ce s-a închis / în propria muțenie”, înspre „aerul / lumina / oceanul / de deasupra tavanului / sub care locuiam” („cei frânți au nevoie de pâine și / apă // duh”), moartea sau starea de „nu mai am inimă” fiind, de fapt, imnica abandonatului în existență, în care mai pâlpâie un licăr de speranță, și nicidecum efigia sau înveșnicirea celui care și-a ispășit condamnarea la viață.
„Sângele se rostește în ființă”
Moartea nu există, există doar poezia morții, în care predomină conștientizarea deșertăciunilor omenești („mereu înconjurat de pereți / oriunde aș merge / așteptând moartea!” – Joszef Attila spunea, mai simplu: „Am trăit, muriră și alții din asta”) și nicidecum trăirea de viață ca pregătire (dinamică, ba chiar entuziastă) pentru trăirea de moarte. AOV încă deslușește moartea drept pierdere, drept golire de alte rostiri ale sângelui în ființa celorlalți („cei ce plâng”), pentru că, insinuând iarăși înspre Tolstoi, nu-ți poți desluși și nu te doare propria moarte, ci doar golul învârtejit de neliniști dintre „infinitul mic și infinitul mare”.
