Fascinat de imaterial, de ceea ce nu putem desluși, dar nici vremelnici prin cuvinte, de fapt prin rostiri, prin atribuiri de nume, de conexiuni și de interdependețe în vremelnicie, Alexandru Ovidiu Vintilă, AOV – într-o simbolistică de el propusă, stabilește un reper, și punct de plecare, și țintă („Umbra umbrae” – Carl Friedrich Gauss), un reper care poate fi delimitat, prin cele două componente implicite, și de imnica lui Pindar, dar și de opera unui mare, dar ignorat poet bucovinean de astăzi, Constantin Hrehor, în ciuda faptului că trimiterile lui directe spre filosofia germană și spre avangardismul liric românesc, în special, par a exclude alte înrudiri, pentru că de influențe nici nu poate fi vorba, ci doar de condiționări de rasă (de talent real, de vocație, în cazul de față), deci de înrudiri.
AOV, ca și autorul „Numeenelor” și a „Paianelor”, are o anumită sfințenie a „libațiunii”, a discursului imnic fluent, dens și desăvârșit, desăvârșirea fiind aceea care face cuvântul să dureze mai mult decât faptele. Dar mai are AOV, ca și Constantin Hrehor, și dezlănțuirea metaforică firească, muguri plini de vitalitate pe crenguțele suculente ale probei de înțelepciune (în fond, filosofie nu înseamnă numai dragoste de înțelepciune, ci mai ales probă), o dezlănțuire ușor de sesizat în cele trei cărți ale sale, „caricatura de cretă”, „miezonoptice, tradiția rupturii” și, cea luată în discuție, „cartea, lui koch”. Și mai există o înrudire, deja probată de „cartea lui koch”, înrudirea cu opera artistului plastic sucevean Cătălin Alexandru Chifan, cel care a creat „Leda” – ulei pe pânză – special pentru cartea lui AOV, ilustrațiile din interiorul cărții fiind mai presus de cuvinte, deși le cuprinde și le deslușește.
„Pâinea zilnică se făcea din litere, / nu din făină”
Fără îndoială, AOV este un post-post-modernist de frunte, mitul și modernul, în firească împletire și determinare (strigătul sfânt „Aum”, printr-o discretă, dar dibace trimitere la geniul lui Gellu Naum, reconstituie contemplația, în dimensiunile metafizice ale „generației de aur”, despre care vorbea Hesiod), sugerând posibile evadări ale spiritului prin spiritual, cu o putere de convingere aproape religioasă, ba chiar mistică, rupând barierele timpului („bătrâna lui jan hus nu mai poartă vreascuri în spate / ci o pungă mare de gunoi” sau „deretici / prin grădini ce se / bifurcă suspendate / ale semiramidei sau ale / lui borges ale lui bosch / hyeronimus ale cultivatorilor de varză / murată din milișăuț-oraș”), această atemporalitate, exersată doar în literatură umoristică de Woody Allen, în favoarea decorurilor (Emanuela Ilie le numea „scenarii – unele aproape apocaliptice, altele aproape grotești sau funambulești”, dar eu prefer să le numesc decoruri, pentru că nu au mișcări conștientizate), deci în favoarea falselor repere, care țin de o suficiență a prezentului deja tradițională la români.
Aceste repere false, care stau mereu stavilă în calea spiritului și care, în fond, dau consistență și timpului și, implicit, vremelniciei, sunt înfruntate și de Alexandru Ovidiu Vintilă, și de Cătălin Alexandru Chifan, printr-o ciudată ursire (amândoi se numesc și Alexandru, numele însemnând, în greaca veche, „Cel jertfit Cerbului”, adică timpului, simbolizat de Capricorn; și lui Orfeu i se zicea Dros), cartea unuia devenind și cartea celuilalt, „tradiția rupturii” caracterizându-i și animându-i pe amândoi, în planurile aparent diferite ale aceleiași dumnezeiri (Mircea Streinul susținea că Dumnezeu ni se înfățișează prin poezie, prin artă plastică și prin muzică).
„principiul subversiunii totale”
Autoarea textului de copertă finală, Emanuela Ilie, exprimând, indirect, și poziția Editurii „BrumaR” din Timișoara, sub egida căreia a apărut „cartea lui koch”, ia în discuție „esența și expresia avangardistă a discursului, sau mai degrabă multitudinea de referințe culturale, abil risipite în textura lirică”, iar AOV, care își și subliniază înrudirea cu avangardismul și, în primul rând, cu Gellu Naum, dar și cea cu filosofii germani și străluciții lor continuatori în spațiul românesc („Prima mișcare a formei este de a forma pe cel care nu este încă format” / Rafail Noica) depășește granițele retorismului, în favoarea trăirii ideilor, toate acele „inovații intertextuale savante și recuzită suprarealistă” (E. Ilie) fiind concreteți ale trăirii ideilor de către un creator responsabil de sine („în momentul de față este doctorand în științe socio-umane”, se precizează pe coperta de gardă) și, în egală măsură, conștient de sine.
