Țara Dornelor, reinventată trufaș drept „Țara Dorunei” (numele vine de la „durnii”, care înseamnă mulțime sau „prostime” cum stă scris în documentele voievodale, cu referire la oamenii plătitori de biruri), beneficiază de o literatură mărturisitoare exemplară, reportaje de călătorie exemplare rămânând în patrimoniul… uitării dornene de la A. D. Xenopol, Vasile Bumbac, Nicolae Iorga etc. Fără îndoială că toate acele mărturii înseamnă, peste timp, dar și cu desele și competentele raportări la anterior de atunci, o învățare pe viu a istoriei, a geografiei și a noțiunilor despre artă, care „se vor întipări mai bine în minte și în inimă”, cum, pe bună dreptate, susține, în a doua sa carte de călătorie, „Călătoria continuă”, doamna Aldona Patraș, recidivând după un „Jurnal de călătorie” și observând, la fel de rezonabil, că, profitând de nevoia de a-și împrospăta sufletul, călătorul începe „să învețe să cunoască oamenii, să le asculte ofurile și să încerce să-i ajute”.
Aldona Patraș își înnobilează paginile sale de extaz în fața naturii cu o zicere din Sadoveanu, care are și nu are legătură cu ceea ce găsești în paginile care urmează: „Aș îndrăzni să-ți repet acest învățământ: că e bine să te integrezi peisagiului și să te armonizezi în toate, ca să-ți cânte ființa de puterea acestui pământ și să simți că te adaogi neamului tău”. Iar postfațatoarea, doamna Paraschiva Abudnăriței, ca să nu riște normalitatea unei trăiri sub standardul superior al erudiției de tip citat, îl trage de poale pe Noica, până i se risipesc din buzunare câteva cuvinte: „trebuie să trecem cuiva adevărul nostru, ceea ce a fost bun și drept în noi. Altfel nici noi n-am servit la nimic”. Ce legătură au Noica și Sadoveanu cu trăiri și inițieri civice din panourile publicitare ale pădurarilor (unele chiar remarcabile, cum ar fi: Arborele plantat de mâna ta, omule, este un inel de logodnă cu viitorul”) n-am prea priceput, pentru că, din paginile cărții doamnei Patraș n-am aflat nimic, decât că îi place să călătorească și să noteze frânturi de gânduri, care să țină loc și de o documentare, dar și de o rigurozitate reportericească. Pentru că de literatură nu poate fi vorba în această carte.
Muntele nu naște artiști
Cel ce se naște într-un sat de munte, cu raiul terestru așternut în fața simțurilor, nu are nevoie să-și forțeze imaginația, încă de tânăr, pentru a recrea o lume și mai frumoasă. Nici un mare scriitor român și, cu atât mai puțin, vreun mare poet, nu s-a născut la munte, iar doamna Aldona Patraș pare să confirme regula, răsfățându-se cu extaze plate („Este reconfortant să petreci o zi în aer liber, să faci mișcare, să-ți oxigenezi creierul, să fii mângâiat de razele soarelui și de adierea vântului” sau „Mă încearcă un fior la trecerea prin locurile copilăriei mele”). La fel de insipidă și, uneori, agramată, este și informația (de pildă, despre Pârâul Roșu: „Nu știu de unde vine numele de „roșu”, dar l-am întâlnit în multe zone ca denumiri de localități, de străzi, de ape, de munți sau de familii” sau „Ca element indispensabil vieții, apa a atras din totdeauna vietățile pământului și oamenii care s-au stabilit în preajma ei. Așa s-a format și așezarea care a devenit Oraș-Stațiune, care este binecuvântată de existența apelor: izvoare, pâraie, râuri, ape minerale cu diverse componente, ape gazoase”). Nu-i loc, aici, să-i povestim doamnei călătoare cum s-a format satul Dorna și cum și când s-a întemeiat stațiunea. Xenopol, doar călător prin localitate, recupera și istoria fiecărei case și a fiecărui neam de dincolo de ferestre, iar descrierile urcau spre cer nume de culmi muntoase, cu descifrări de toponimie ireproșabile.
„Moș Ene trece pe la gene”
Nu prea înțeleg eu prin ce este o carte de călătorie o însăilare de genul: „Intrăm în Regensburg. Păcat că șoferii autocarului nu spun măcar câteva cuvinte despre un centru important prin care se trece. Eventual s-ar putea înregistra o casetă cu câteva date și astfel călătoria ar fi mai instructivă. Următorul mare oraș e Nurenberg, renumit pentru locul unde s-a desfășurat procesul criminalilor de război hitleriști. Gonim mai departe. O pădure de fag frumos colorată ne primește în brațele ei calde”.
Bietul Nuremberg și marile lui glorii, anterioare hitlerismului, despre care șoferii nu spun nimic. Păcat. Păcat că n-au scris cartea doamnei Patraș acei șoferi! La fel de păcat este, desigur, că platitudinile școlărești de acest fel („Moș Ene trece pe la gene”, vorba autoarei) zac sigilate între două superbe citate din opera lui Sadoveanu și din cea a lui Noica.
