Ai timp de mine?!? De noi??

Titlul acestui articol este strigătul celor defavorizați și excluși (copii, bătrâni, bolnavi) pentru care facem puțin, atât la nivelul autorităților statului, cât și ca cetățeni. Dacă instituțiile specializate ale statului și-au îmbunătățit serviciile de asistență socială sub aspect material, toți neglijăm sprijinul moral atât de necesar pentru cei în nevoi, nu avem timp de ei, chiar dacă sunt membri ai familiilor noastre. Mai mult, nu avem timp pentru noi, amânăm permanent acțiunile care ne îmbogățesc sufletește (excursii, concerte, cărți etc.) și nu putem „lua pauze” în cursa furibundă la care viața ne obligă. Oare chiar ne obligă sau ne-am transformat în ființe ce aleargă după agoniseală de bani, bunuri, funcții etc. de bunăvoie, copiind modelele false ale „reușitei în viață”? Nu realizăm că, la un moment dat, vom ajunge și noi să strigăm după un strop de atenție, o vorbă bună sau un telefon săptămânal? Și cine să ne audă? Copiii, care în proporție covârșitoare ne imită? Avem timp să ne gândim la acest posibil viitor? Judecați!
Lumea liberă în care trăim oferă toate posibilitățile de manifestare, de realizare profesională, familială, culturală etc. Dar cu o condiție eliminatorie. Este valabil pentru cei în formă, respectiv în deplinătatea capacității fizice și intelectuale. Ceilalți (ponderea bătrânilor e tot mai mare) sunt în bună parte marginalizați și ignorați, în ciuda declarațiilor de bune intenții. Până în 1990, se clama ipocrit că PCR și statul socialist au ca punct central al preocupărilor „grija față de om”! Care om? Tovarășul și clica! „Grija” a însemnat lipsuri (alimente, căldură) în general, iar în ce îi privește pe cei „defavorizați de soartă” le amintesc condițiile pacienților de la spitalul de neuropsihici de la Siret! Politica de protecție socială din prezent este categoric mult superioară! Dar care ar fi fost situația dacă nu era impusă din Vest? Întrebare pentru nostalgici, în special.
Se poate mai mult, mai bine și mai echitabil pentru cei în nevoi? Da!! Trebuie eliminați profitorii din sistemul de asistență socială (bolnavi cu certificate cumpărate, spre exemplu), dar și cei care le facilitează ticăloșia? Da!! Ce fac instituțiile cu sarcini de control? Dorm sau sunt complice? Probabil ambele. Experiența statelor dezvoltate și democratice (o putem copia) arată că un prim pas în sprijinul celor cu posibilități reduse este includerea lor în activități pe care le pot îndeplini fizic și intelectual. Astfel, acești cetățeni nu vor mai fi „asistați” (cumplit termen), vor fi mulțumiți că au posibilitatea de a „trăi pe picioarele proprii” și efortul statului (financiar, uman) se poate îndrepta spre alte sectoare. Cred că includerea și apoi caritate trebuie să fie politica socială adecvată în domeniu.
„Vrem o țară ca afară” strigau tinerii nemulțumiți de multe dintre aspectele vieții din România. Și aveau dreptate. După ultimele rânduri de votare am rămas cu o întrebare (serios!), respectiv: „afară în Est sau în Vest?”. Alo, diaspora! Pentru cei care doresc o țară ca în Vest vreau să le amintesc că civilizația unui popor este dată și de modul în care îi tratează pe cei defavorizați. Ar trebui să preluăm și această modalitate de a ne integra în lumea dorită. Nu doar moda, modelul de mașină în vogă, comportamentul social și chiar felul de a înjura (în engleză din Bronx). Asta, dacă vrem un loc în lumea civilizată. Altfel vom maimuțări comportamentul altora și ne vom umple de ridicol. Se întâmplă și acum? Judecați dumneavoastră!