Noua culegere de epigrame a celor 25 (din 50) de „păstoreliști” ieșeni (550 epigrame, la număr), îngrijită de Constantin Iurașcu-Tataia și de Eugen Deutsch (coperta: Constantin Zaharia și Eugen Deutsch; grafică satirică: Gheorghe Bejenaru-BEJ; Editura „Ars Longa”, Iași, 2011), conturează portretul surprinzător al unei Românii amuzante, în tragismul ei existențial, în care „E plină lumea azi de Prometei / De Narciși și de Pariși și de zei / Ce își arată mușchii de bărbați / De-o clipă crezi că-s chiar adevărați” (Anda Andrieș), „lumea” fiind, desigur, cea parlamentară, care, „Cu mulți farseuri, pretinși strategi / (Căci ei prosperă prin colegii), / Pentru cei mulți votează legi, / Iar pentru ei – doar privilegii” (Aurel Baican).
În lumea asta, urarea tradițională, adresată conducătorului, izbucnește firesc: „Conducătorule de sus, / Urarea ce ți se cuvine: / Acolo unde ne-ai adus, / S-ajungi mai repede ca mine!” (Gheorghe Bălăceanu).
Bravii epigramiști ieșeni, rafinați observatori a artei guvernării, consemnează că, „Văzând prea multă sărăcie, / Guvernele au socotit / Să pună taxă pe prostie; / Privind în jur, s-au răzgândit” (Ștefan-Pungeșteanu Boboc), ei, epigramiștii, asumându-și „curajul opiniei” tradiționale românești: „Eu n-am să ies la drum în gura mare / Cât am în sac fitile meșterite / Căci numai anonima-i sclipitoare, / Tâmpeniile-s toate iscălite” (Ion Bolocan).
În România ultimelor decenii, Justiția este „O doamnă oarbă ce agită / Un paloș lung cu lama lată, / Confuză, însă fericită / Că este zilnic violată” (Mihai Batog Bujeniță), iar Reforma, „Cum n-avu sărmana fani, / Maltratată și diformă, / Zace-n groapă de mulți ani, / Aruncată la reformă…” (Carmen Chioinea), permite un „jaf național organizat”, în care „Jefuitorii sunt în clanuri / Ce greu pot fi deconspirate, / Și activează după planuri, / Că și-au fixat imunitate” (Mihai Cosma).
În România, „Fetițe dulci, cu cazier, / Visează soți de caracter / Cât mai dospiți și bine copți / Să-i termine în albe nopți” (Sorin Cotlarciuc), iar „programul guvernamental”, poziționat în același plan de manifestare imorală (prostituția), „Avu un falnic început, / Dar, fiți atenți, ar fi ușor / Ca navigând spre viitor / Să ne întoarcem spre trecut” (Eugen Deutsch), și asta pentru că, cu referire la fiecare politician în parte, „El vrea s-ajungă cât mai sus, / Nu-i pasă ce-și dorește țara… / Urci treptele, nimic de spus, / Dar vezi să nu se rupă scara!” (Paula Georgeta Dimitriu).
În România, mai toți aplicăm „tactica prostului”, „Prostu-nțelegând figura / Ca să treacă handicapul / Bea, să-l ducă băutura / Unde nu-l prea duce capul” (Ioan Frențescu), iar „la spovedanie”, „Învelită cu sutana, / Tot înșiruind păcate, / Popii i-a plăcut codana / Și i le-a iertat pe toate” (Adrian Grăjdeanu). Cât despre clasa politică, „Văzând o sărăcie crasă / Cum se întinde peste țară, / Pot să afirm de-această clasă / Că e de cea… elementară!” (Mihai Haivas).
În România, se extinde „moda capetelor rase”, iar „În situația aceasta, / Ce mi-am spus eu (nepriceputul): / Că el își rade neted țeasta / Să-i semene cu conținutul” (Constantin-Tataia Iurașcu), iar după integrarea europeană, „Se poate dovedi prin fapte: / Românii vor avea osânză / Căci peste tot va curge lapte / Din care va ieși o brânză” (Vasile Larco).
În România, „Din câte-i dat s-audă, omul cult / Va crede jumătate, nu mai mult, / Dar înțeleptul, fără doar și poate, / Va ști și care-anume jumătate” (George Petrone).
În România, „Cu justiția, se pare, / Azi problemele sunt multe: / Oarbă este din născare, / Iar urechi n-are s-asculte” (Eliada Scorțaru), iar miturile se banalizează firesc: „Spune un proverb latin / C-adevărul e în vin; / De-i în vin și l-am băut, / Adevărul s-a pierdut” (Ecaterina Sofronie).
În România, „Campania înverșunată / Nu are nici un înțeles: / Pe-ales l-am mai votat odată / Și cu nimic nu m-am ales” (Ioan Târziman), iar „La țară sărăcia e cumplită / Și bieții oameni își trăiesc amarul: / Pământu-i sterp, iar capete de vită / Au doar consilierii și primarul!” (Vasile Vajoga), pentru că „De-un timp poporu-i pedepsit, / Asupră-i s-au dezlănțuit / Potop, tornade și furtuni, / În schimb aleșii ne sunt buni” (Corneliu Văleanu), înregistrându-se și un „paradox românesc”: „Să pun pe cinste azi accent? / Îmi vine greu să mă decid: / În țară ești independent / Doar dacă fugi dintr-un partid” (Ioan Zaharia).
În România, la Iași, există și se rostește răspicat „Stirpea lui Păstorel”, o grupare literară și umoristică solidară și valoroasă, pe care o salut cu toată dragostea.
