Google
TOYOTA - Programul Rabla 2020
TOYOTA - Programul Rabla 2020
TOYOTA - Programul Rabla 2020
 
luni, 25 aug 2014 - Anul XIX, nr. 196 (5705)
ANUNŢURI ONLINE:
Acum: 0°C.
La noapte: °C. Meteo
Anunţuri OnlineMonitorulTVAlbum Foto
HoroscopRedacţiaPublicitate
Curs valutar euroEUR:Tendinta4,8426 lei
Curs valutar dolar americanUSD:Tendinta4,3517 lei
Newsletter Monitorul de Suceava RSS Monitorul de Suceava Monitorul de Suceava pe YouTube Monitorul de Suceava pe Twitter Monitorul de Suceava pe Facebook
Timflow
Printeaza articolulPrintează articolul |  Trimite prin e-mailTrimite e-mail |   12 imagini |   ø fişiere video

Moment aniversar

ÎPS Pimen împlineşte astăzi 85 de ani. O viaţă închinată Bisericii

de
(citeşte alte articole de la acelaşi autor)

Pe 25 august 1929, în comuna Greabănu, judeţul Buzău, se năştea primul copil al familiei Zainea. Era un băiat, iar părinţii se gândeau, cu bucurie, că vor avea un sprijin la bătrâneţe. Aşa i-a şi fost sortit băiatului. Să-şi pună întreaga viaţă în slujba altora. Să renunţe la cele lumeşti. Să renunţe la a strânge averi pentru sine. Să se gândească mereu la alţii, la cei nevoiaşi, la cei uitaţi de copii sau de părinţi. Deşi a fost crescut de mic cu respect faţă de Biserică, nimeni nu se gândea că, peste ani, copilul din Greabănu va ajunge Arhiepiscop în zona binecuvântată de Dumnezeu cu cele mai multe mănăstiri.

După ce ne-a dat creștineasca iertare pentru tot ceea ce am greşit, cu voie sau fără voie, faţă de Biserică, ÎPS Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţiului a acceptat să-şi povestească viaţa, pentru prima dată în presă.

 

„Dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstirești”

„Când şi cum a apărut chemarea care m-a determinat să-mi dedic întreaga viaţă Bisericii? Treptat. Începând din copilărie, prin felul de a trăi viaţa. Ea a apărut când eram în clasa a treia de liceu, dar până atunci tot se depăna în sufletul meu. De ce? Eu, de mic copil, am fost la biserică. Era, pentru mine, o mare bucurie să mă duc la biserică şi să particip activ. Mergeam ziua cu vitele, le săturam, până la ora 7,00 - 7,30 seara şi după aceea mă duceam la biserică. A contribuit foarte mult şi felul de viaţă pe care l-am dus. Am fost doi copii acasă. Eu şi o soră mai mică cu patru ani. Am fost supuşi unei discipline greu de crezut pentru mulţi. Eu mergeam la şcoala primară, care era gard în gard cu casa, ieşeam din curte atunci când se apropia învăţătorul de şcoală. Deci cu un minut înainte. Tata nu mă lăsa să merg mai repede. Copiii se jucau, se mai certau şi înjurau şi tata nu mă lăsa, ca să nu învăţ obiceiurile acestea. Când eram mai mărişor mergeam cu vitele. Le păşteam într-o pădure boierească. Eram singur în acea pădure. Deci, o viaţă de sihastru. Când păşteam vitele, într-o perioadă când nu se mai ţinea cont, toamna, de proprietate, mergeam cu copiii, dar nu cu toţi, ci doar cu doi-trei şi eu căutam să o iau puţin mai înainte şi mă suiam pe un deal şi de acolo număram munţii Vrîncioaiei, cei şase munţi şi eram cu dorinţa spre Mănăstirea Putna, spre Ştefan cel Mare. Deci petrecându-mi timpul în felul acesta şi citind şi literatură religioasă şi mai ales o carte, <Îndrumarea Vieţii>, unde se spunea că dacă vrei să aduci o jertfă mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta să iei calea vieţii mănăstireşti. A mai contribuit şi preotul satului, prin predică, dar şi corul de la biserică, un cor excepţional. Toate acestea au contribuit la chemarea spre viaţa monahală. A mai fost şi mediul. Satul meu este între două dealuri. O parte cu livezi şi alta cu pădure, un loc izolat, retras, în mijlocul naturii”. Aşa îşi aminteşte ÎPS Pimen copilăria. Chiar dacă chemarea către Biserică a apărut încă din copilărie, după terminarea şcolii generale a urmat un liceu teoretic, din RâmnicuSărat.

 

Un liceu în care fiii de ţărani nu aveau ce căuta

Pentru copilul venit de la ţară, viaţa de liceu s-a dovedit a fi foarte dură. Chiar dacă învăţa, chiar dacă nu ieşea din cuvântul dascălilor şi pedagogilor: „La liceu la noi era foarte multă disciplină. Era un pedagog, fost ofiţer şi un altul care era civil. Nu aveam voie să mergem pe stradă pe aceeaşi parte cu fetele. Noi mergeam pe o parte a străzii, iar fetele pe cealaltă parte. Nu aveam voie să mergem la film decât cu pedagogul, nu aveam voie să mergem pe stradă decât între anumite ore. Foarte greu de crezut. Era un liceu teoretic, din Râmnicu Sărat.La acest liceu intrau copiii de bani gata, copii de profesori, avocaţi, preoţi, militari, funcţionari. Ţăranii mai puţin. Eram persecutaţi. De exemplu, pe mine mă scotea la tablă, la lecţii, cu fiul unui avocat. Dacă el ştia cât mine lui îi punea notă mai mare, dacă ştia mai puţin decât mine îi punea aceeaşi notă. Din <ţăran> nu ne mai scotea. Era un singur dascăl, Săndulescu Nicu, care aşa bucurie mare avea când ştia, la ora de română, un fiu de ţăran. Era foarte apropiat de noi. Restul nu, dispreţ mare. Şi era trist pentru noi, fiii de ţărani. Când am intrat la liceu, tata mi-a spus: <Ai fost tu premiant, într-un sătuc, dar la liceu, la oraş, e altceva>. Şi m-a dat la pregătit la un profesor care nu era în comisia de admitere, profesor de limbă franceză. Şi m-a pregătit el şi la matematică şi la limba română şi am reuşit la liceu. Şi datorită faptului că m-a pregătit profesorul acesta de limbă franceză, după ce am intrat la liceu, după ce am început şcoala, am învăţat limba franceză ca apa. Mi-era ruşine. Era foarte sever. Te scotea la tablă şi nu ştiai. Te însemna cu creta pe frunte şi îţi dădea şi două palme. Te scotea şi a doua zi şi nu ştiai şi tot aşa îţi făcea dar nu îţi punea notă. Te scotea şi a treia oară şi dacă ştiai, nota aceea ţi-o punea. Era spaima liceului".

În anul trei de liceu s-a hotărât să-şi urmeze calea, chemarea spre Biserică: „La 17 ani am întrerupt liceul şi m-am transferat la seminar la Mănăstirea Neamţ, după ce am dat toate diferenţele. Lui tata nu i-a convenit să iau drumul vieţii monahale. El ar fi vrut să fiu preot de mir pentru că în familia mea sunt şapte preoţi de mir, începând cu fratele mamei. Am plecat la mănăstire la 17 ani şi lui tata nu i-a convenit pentru că eram un sprijin în gospodărie şi, în plus, ştia că viaţa la mănăstire era foarte grea. El vroia foarte mult să fac o facultate. Era ambiţia lui şi era îndreptăţită. I-am spus că, după ce am să fac seminarul, la mănăstire, am să merg mai departe, la facultatea de teologie. Am terminat seminarul şi apoi am dat la facultatea de teologie şi am reuşit. Însă, părintele meu duhovnicesc, părintele Chelarie, a vorbit cu rectorul de atunci, actualul patriarh, şi a spus <nu, trebuie retras>. Spunea părintele că programa analitică de la un seminar nu e suficientă pentru un viitor student. Eram călugăr şi m-am supus. Am venit la Mănăstirea Neamţului şi timp de doi ani de zile am citit, astfel încât atunci când am mers la facultate nu aveam nevoie de prea mult studiu pentru a întocmi lucrările de seminar. Mi-a prins bine. Aşa am putut să învăţ limba greacă foarte bine, în anul doi de facultate”.

 

Istoria adevărată a românilor putea fi ascultată la Mănăstirea Putna

După terminarea facultăţii a fost numit egumen la Mănăstirea Putna, în 1957. După un an de zile a fost numit stareţ şi a rămas aici până în 1960, când a trebuit să părăsească mănăstirea. „În 1958 s-a dat decretul 410 cu scoaterea călugărilor din mănăstiri. Eram stareţ şi eu nu am acceptat, la primul ordin, să-i dau pe călugări afară. Nici la al doilea, ci de abia la al treilea ordin am acceptat. Le-am dat câte 2.000 de lei la fiecare, erau bani atunci, şi-am rămas cu doi bătrâni la mănăstire. După aceea, la vreo trei luni de zile a venit de la Iaşi un camion cu Vicarul, Mitropolitul de atunci şi alte persoane, persoane din securitate şi-au spus că au venit să ia piesele de muzeu, piesele de patrimoniu naţional, pentru că se păstrau mai bine la Iaşi, ziceau ei. Mănăstirea era atunci socotită cu un regim de semi-autorizată. Asta însemna nici desfiinţarea, dar nici funcţionarea cu un număr mai mare de 4-5 persoane. Când mi-au spus cuvintele acestea le-am spus <un moment, să fac eu cerere de demisie, îmi aprobaţi demisia şi apoi luaţi piesele de muzeu. Din mâna mea nu o să le puteţi lua aceste obiecte. Puteţi să le luaţi din mâna primarului sau a cui vreţi, dar nu din mâna mea>. De ce? Pentru că luarea obiectelor de patrimoniu din Mănăstirea Putna înseamnă închiderea ei cu totul, închiderea candelei la mormântul lui Ştefan cel Mare. Au stat vreo trei-patru ore, poate, poate cedez. Când au văzut că nu cedez au plecat. La o săptămână vine Mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, vine cu Corneliu Mănescu, cu care era bun prieten. Mă întreabă Mitropolitul: <Mă, ce mai e pe aici?>, asta era expresia lui. Spuneam eu una, alta. <Ei, şi?>, mă întreba el. Mai spuneam una, alta şi iar <ei, şi?>. Îi zic că a venit de la Iaşi, de parcă el nu ştia, şi i-am zis ce le-am spus şi am mai adăugat eu că au aflat oamenii din sat şi vroiau să vină să facă manifestaţie. <Auzi, Cornele? Auzi, Cornele?> îi spunea Mitropolitul lui Mănescu şi adăuga <nu se poate, nu se poate>. Şi-au plecat. După încă o săptămână a venit cu Victor Bîrlădeanu şi tot aşa <ce mai e pe aici?> Îi spuneam ba una, ba alta şi i-am spus iar cu oamenii care au aflat şi vroiau să se revolte. Mitropolitul zice atunci <Victore, spune sus, spune sus, că ăştia nu cred>. Până la urmă s-a renunţat la ideea de a muta piesele de patrimoniu”.

În 1961 a funcţionat ca preot la Mănăstirea Văratec, iar apoi preot la Mănăstirea Durău. În 1964, când la Mănăstirea Putna au început să vină mai mulţi străini, PS. Gherasim, care era stareţ la Putna, l-a solicitat, pentru că ştia bine franceza.

În acei ani, cât a activat ca ghid, ÎPS Pimen s-a făcut cunoscut prin felul în care spunea lucrurilor pe nume, prin modul în care le vorbea vizitatorilor despre adevărată istorie a României: „Odată au venit vreo opt sute şi ceva de elevi, premianţi la Olimpiadă, care erau în tabără la Câmpulung Moldovenesc. Era atunci şef la tineret Radulian. Şi vine Radulian şi îmi spune că după ce le arăt copiilor muzeul să le spun şi Doina lui Eminescu. Au venit copiii, le-am arătat muzeul, i-am strâns în jurul statuii lui Eminescu şi le-am spus apoi Doina. Sigur că s-a auzit. După o săptămînă vine Mitropolitul, cu primul secretar Miu Dobrescu, om bun să-l pui la icoană. Mitropolitul îmi zice: <Măi, ce mai e pe aici?> Îi spuneam una, <ei, şi>? Îi spuneam alta, <ei, şi?>. Şi îi spun, până la urmă, cum au venit copiii şi le-am spus Doina. Mitropolitul, de parcă nu ştia, îmi spune: <cum, părinte Pimen, le-ai spus Doina?> Şi atunci, Miu Dobrescu spune <Doina aceea - De la Nistru pîn' la Tisa...> Şi începe şi spune toată doina. Mitropolitul râdea în barbă şi-i spunea lui Miu Dobrescu: <măi, de ce n-o publicaţi, de ce ne puneţi pe noi şi apoi comentaţi?> Grupurile care veneau în vizită conţineau şi copii. La hartă le arătam, la toţi, cetăţile şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare, inclusiv cele de peste Prut. Dar le spuneam copiilor: <Copii, voi ştiţi, când un om vrea să facă o casă, o face pe pământul lui. Şi Ştefan cel Mare tot ce a făcut a făcut pe pământul lui. Nici Dumnezeu nu-ţi ajută când iei o palmă de pământ care nu este a ta. Dumnezeu nu bate cu bota. Atât le spuneam. După aceea veneau unii şi-mi ziceau: <Părinte, nu mai vorbi de Basarabia, ne înnebunesc ăştia>. Nu vorbesc, le spuneam, am vorbit eu de Basarabia? Odată au venit nişte domni de la Partid în vizită. Când am ajuns în dreptul hărţii nu am zis nimic şi numai am oftat lung. Apoi au venit, la puţin timp, nişte oameni de la securitate şi mi-au spus: <Părinte, mai bine vorbeşti decât să oftezi>. Altădată, a venit în vizită un grup de la Ştefan Gheorghiu, cursanţi. Îmi spune şeful grupului, <Părinte, să prezinţi aşa frumos, mai sunt şi filoruşi, dar nu te uita la ei>. Nu mă uit, am zis. După ce am vizitat muzeul am ajuns la clopotul mare, „buga”, şi le-am zis <Se numește aşa de la cuvântul bog, care înseamnă Dumnezeu în slavonă, nu cum au zis unii, greşit, că vine de la numele fluviului Bug, că până acolo sunt români şi până acolo trebuie să se audă clopotul. Nu. Măcar să se audă cât se auzea şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Pleacă ei şi rămân vreo 2-3 de la judeţ şi mă întreabă: <Părinte, aveţi voie să spuneţi să se audă clopotul până la Nistru?> Dar n-am spus aşa. <Aţi spus, Părinte>. N-am spus. Altă dată, a venit la Putna, în vizită, un bătrân care era în staţiune la Vatra Dornei. N-are de lucru şi, în faţa bustului lui Ştefan, mă întreabă: <Părinte, de ce pare Ştefan cel Mare aşa supărat?> Muzeul era plin de oameni. Da, îi zic eu, e foarte supărat. <Dar de ce, Părinte?> Dacă ar fi, îi zic eu, ca Ştefan cel Mare să-şi adune o ceată de călăreţi şi să pornească spre o cetate de-a lui, de pe malul Nistrului, deodată ar auzi: <Măria Ta, ţi-ai luat şi paşaportul?> Aşa erau explicaţiile pe care le dădeam eu şi desigur că multora nu le-a convenit. Dar erau şi oameni foarte buni, adevăraţi români”.

În 1975, a fost numit stareţ la Mănăstirea Sf. Ioan. Apoi, în 1981 a fost hirotonit ca Episcop Vicar, iar în 1991 a venit în funcţia pe care se află la ora actuală, cea de Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţiului.

 

„Pentru mine este o mare bucurie şi învăţ foarte mult, fie că vorbesc cu un ţăran, cu un muncitor sau cu un intelectual"

În viaţa sa, ÎPS Pimen a avut parte, ca orice om, de bucurii şi de necazuri. Cele mai dragi clipe le consideră cele petrecute la Mănăstirea Neamţ: „Ceea ce am pus eu la inimă şi m-a marcat a fost când eram la Neamţ. Era un părinte, Petru Pogonat, fost avocat, decan al Baroului. În fiecare seară mă duceam la el şi-mi recitea câte o strofă din Doina lui Eminescu. Făceam analiza sufletească a fiecărei clase sociale. De la el am învăţat să văd în fiecare om ceva unic, ceva bun. Pentru mine este o mare bucurie şi învăţ foarte mult, fie că vorbesc cu un ţăran, fie că vorbesc cu un muncitor sau cu un intelectual. Aceste lucruri mă copleşesc permanent. Toate momentele acestea sunt prezente la mine permanent”.

Tot din tinereţe datează şi momentul cel mai dureros din întreaga sa viaţă: „A fost un moment foarte dureros în viaţa mea. În anul întâi de facultate am fost numit un fel de stareţ al întregului grup monahal studenţesc, deşi eram cel mai mic ca vârstă. Eu trebuia să ţin evidenţa într-un caiet când pleacă din internat şi când se întorc în internat. Ei nu prea se supuneau acestei rânduieli. Rectorul de atunci, actualul Patriarh, mi-a spus: <tu mă înşeli>. <Dacă ei îmi sunt colegi, Prea Sfinţia Voastră...>, îi răspundeam eu. Mereu îmi spunea că eu îl înşel. Atunci am scris în caiet că îi rog pe colegi să fie mai sinceri şi s-au supărat. Şi atunci, ca să scape de mine, i-au spus Patriarhului Iustinian că eu am comentat negativ plecarea noastră, a studenţilor teologi la Moscova. Dar nu era adevărat. Atunci, patriarhul, ca măsură, a interzis ca eu să fiu înscris în anul doi. Când m-am dus la Facultate nu mi-au primit înscrierea. După ce s-a prezentat faptul că eu nu am comentat în felul acesta i-au spus că sunt bolnav şi atunci am adus adeverinţe de la mai mulţi doctori că nu sunt bolnav. Au intervenit mai mulţi ca să mă pot înscrie, dar Patriarhul nu vroia şi-mi spunea că sunt bolnav şi-mi trebuie doi ani de concediu. Până la urmă, Maica Stareţă Veronica Constantinescu de la Mănăstirea Agapia a vorbit cu Patriarhul şi a spus tot adevărul şi i-a explicat că totul a fost o uneltire a colegilor. La două săptămâni după ce am primit înştiinţarea că am nevoie de doi ani de concediu medical am primit opisul să vin să mă înscriu în anul doi. Momentul acesta m-a marcat foarte mult, dar niciodată nu l-am dispreţuit ca om pe Patriarhul Iustinian”.

 

„În vârful piramidei sunt oameni care au uitat de unde au plecat”

ÎPS Pimen a fost, întotdeauna, un fin psiholog şi un atent observator al societăţii româneşti. Pentru Înalt Prea Sfinţia Sa, spiritul românilor nu s-a schimbat, a rămas acelaşi. Manifestarea lor diferă, însă, în funcţie de vremuri: „Românii sunt aceiaşi. Ei se manifestă pe măsura posibilităților oferite de moment, de timp şi de felul de gândire a oamenilor politici. Oamenii de astăzi sunt împărţiţi, mai mult ca oricând. Şi prin asta se adeverește ceea ce spunea Herodot despre traci, că sunt cei mai viteji, dar nu sunt unitari. Existenţa atâtor partide politice confirmă că noi nu suntem unitari, suntem împărţiţi. Lumea este răvăşită astăzi. Şi datorită faptului că nu vrea să cunoască mai bine binefacerile credinţei, este slabă în credinţă. Dacă ar fi credinţă puţin mai tare şi-ar da seama că unitatea este factorul numărul unu al progresului, iar această unitate se păstrează cu mare greutate şi de aceea este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care ne vine prin biserică. Vedeţi cât de mult este influenţată lumea de mass-media, fie că este revistă, casetă video şi aşa mai departe. Asta este lumea de astăzi. Dar este lumea care este în vârful piramidei. Noroc că printre ei mai sunt şi oameni buni, dar nu cu decizie hotărâtoare. Iată că deşi marea masă a lumii este conştientă de toate, de cele bune şi cele rele, şi are dorinţa de a fi mai bine, iată că lumea este supusă unei mari suferinţe. O familie, astăzi, cu ce să trăiască? Toate sunt scumpe. Înainte mai găseai câte ceva. Nu zic că era mai bun regimul, dar acum toate sunt lăsate în voia sorţii. Marea masă e formată din oameni cinstiţi, credincioşi, dar în vârful piramidei, la nivel de comună, la nivel de judeţ, la nivel de ţară sunt oameni care au uitat de unde au plecat. Se spune că mărirea strică firea. Cum e posibil ca tu să cumperi din altă parte alimente când ele sunt aici? Cum e posibil să nu îl încurajezi pe ţăran?”

Credinţa românilor a rămas nealterată. Doar greutăţile vieţii îl fac pe român să sufere. Şi toate problemele actuale, crede ÎPS Pimen, ameninţă credinţa strămoşească: „Poporul nu şi-a pierdut credinţa, dar el suferă mai mult pentru problemele economice şi sociale. Şi mai ales pentru viaţa morală. Însă credinţa strămoşească este ameninţată. Istoria noastră este istoria bisericii. Sigur, sunt şi elemente laice, însă, în primul rând, sunt elemente bisericeşti. Acestor secte care vin la noi nu putem să le punem pumnul în gură pentru că e democraţie. Dar este şi o lege şi democraţia are nişte limite. Şi atunci, el dacă vine, foarte bine, dar să vină la ai lui. În casa de rugăciune a grupării religioase pe care o reprezintă, nu în pieţe. Ei câştigă foarte mult prin aceste ajutoare materiale şi spun că biserica ortodoxă nu dă nici un ajutor. De unde să dea dacă biserica nu şi-a primit toate averile? Deci, nu se sprijină credinţa strămoşească, ci sunt sprijinite sectele. De ce? Pentru că se primesc nişte bani. Oricare ar fi acela, el primeşte nişte bani şi atunci el îi lasă să facă ce vor. Există o politică mondială de subminare a credinţei creştine şi a influenţei ortodoxe în principal. Asta o spun la toată lumea, este o politică şi la această politică s-a înhăitat şi conducerea noastră”.

 

Cea mai mare realizare - Căminul de bătrâni

Fără îndoială, realizarea cu care se mândreşte cel mai mult ÎPS Pimen este Căminul de bătrâni din Suceava. "Când am venit aici în Suceava au venit la mine multe persoane şi m-au rugat să le ajut pentru ca părinţii, rudele sau cunoştinţele lor, oameni bătrâni, să fie primiţi la un cămin la stat. Am apelat la oficialităţile judeţului şi la diferite cămine şi mi s-au spus condiţiile de primire ale unui bătrân într-o astfel de instituţie a statului: să nu aibă nici un susţinător, copil, nepot sau altă persoană căreia i-a încredinţat averea, puţină sau multă, cât avea. Dar erau mulţi bătrâni părăsiţi de copii", îşi aminteşte ÎPS Pimen. Şi atunci a început derularea unei adevărate minuni: construirea unui impresionant cămin, cu 100 de locuri şi cu toate cele necesare, numai din donaţiile unor oameni de suflet. "Societatea creştină HEX, din Elveţia, a trimis banii necesari cumpărării materialelor de construcţie. Am primit multe donaţii, mulţi muncitori au lucrat voluntar. Le asiguram doar masa, cu alimente primite gratuit, din toată ţara. N-a fost uşă care să nu se deschidă cu toată bunăvoinţa. Acest ajutor, al tuturor românilor, reprezintă toată frumuseţea”.

 „Sunt multe posibilităţi şi se pot face multe dacă te sacrifici, dacă-ţi sacrifici timpul tău. Eu, de fapt, nici nu mă gândesc că trebuie să am timp liber. De dimineaţă, de la ora 5.30-6.00, încep să sune telefoanele, până la 11.00 - 12.00 noaptea. Sunt o mulţime de probleme şi toate trebuiesc rezolvate. Nu mă simt frustrat pentru că n-am timp liber. Dacă sunt în această funcţie, timpul nu îmi mai aparţine”, a încheiat ÎPS Pimen. 

 

Tiberiu AVRAM

Monitorul de Suceava, martie 1997

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului ÎPS Pimen împlineşte astăzi 85 de ani. O viaţă închinată Bisericii.
 Vizualizări articol: 3393 | 
Notează articolul: 
  • Nota curentă 3.63/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
 | Nota curentă: 3.6 din 16 voturi
ÎPS Pimen împlineşte astăzi 85 de ani. O viaţă închinată Bisericii3.6516

Shopping City Suceava
LaStrada - Incaltaminte - Piele - Blanuri - Accesorii
Abonamente Monitorul de Suceava
Toyota - Programul Rabla 2020
Meniul ZILEI în restaurante sucevene

HaiHui prin Bucovina

Ultima oră: local

Alte articole

Ştiri video

Ultima oră: naţional - internaţional

Alte articole

Gala Top 10 Suceveni

Top Articole

Elia Studio - Salon de infrumusetare
Mersul trenurilor de călători

SONDAJE

Consideraţi Legea antifumat în spaţiile publice o măsură bună?

Da
Nu
Nu mă interesează

Fotografia zilei - fotografie@monitorulsv.ro

Fotografia zilei