Crucea lui Hristos, legea vieţii noastre

-Părinte profesor, de ce vorbim despre Cruce şi Înviere în duminica a treia din Sfântul şi Marele Post? De ce Biserica a rânduit să fie prăznuită Sfânta Cruce şi în Postul Mare, fiind amintite acum Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos şi Învierea Sa?

-Dacă privim Triodul şi tradiţia liturgică legată de Postul Mare din punctul de vedere istoric, putem vedea şi cunoaşte că în vechime sărbătorirea Sfintei Cruci era în chiar mijlocul Postului Mare, miercurea din săptămâna a patra, ca şi în cazul Înjumătăţirii praznicului Învierii, care cade întotdeauna într-o zi de miercuri. În cazul Sfintei Cruci, cinstirea ei s-a extins în toată săptămâna, iar pentru a solemniza şi mai mult această celebrare fundamentală s-a instituit o duminică specială, duminica pregătitoare. În această duminică, în vechime, se anunţa în biserică faptul că la mijlocul săptâmânii viitoare va fi cinstită Sfânta Cruce. Această cinstire specială se făcea şi atunci aşa cum se face şi în zilele noastre. La Utrenie se scotea o cruce specială, o cruce-relicvar, în general la Sfânta Sofia şi la toate catedralele, care aveau o cruce în care se găsea câte-o bucăţică, aşchie din lemnul cinstitei Cruci descoperite de împărăteasa Elena. Această cruce era adusă într-o procesiune specială, într-o procesiune liturgică, care într-un fel imită vohodul de la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, fiindcă ea este aşezată pe Sfântul Disc asemeni agneţului înainte-sfinţit. Iar cântarea care se cântă este oarecum paralelă sau simetrică cu cântarea de la vohodul Liturghiei mai înainte sfinţite: „Acum puterile cereşti nevăzut slujesc...“ În cazul de faţă se spune „Acum puterile cereşti nevăzut înconjoară cinstitul lemn al Sfintei Cruci care acum se aduce“. Este o procesiune specială din punctul de vedere liturgic, dar care atrage atenţia credincioşilor că în Sfânta Cruce există o prezenţă sacramentală, încât aceasta este pusă pe Sfântul Disc, pe acesta punându-se doar Sfintele Daruri mai înainte şi după ce au fost sfinţite. Aşadar, Crucii i se dă o cinstire deosebită. Crucea are o semnificaţie sacramentală; ea primeşte o cinstire liturgică, euharistică am putea spune, şi este aşezată în mijlocul bisericii şi pusă spre cinstire. După cum ne spun istoricii bisericeşti şi istoricii Liturghiei, Crucea stătea în mijlocul bisericii toată săptămâna a patra şi erau zile speciale la Sfânta Sofia, astfel că în zilele de luni şi marţi se închinau bărbaţii, iar în zilele de joi şi vineri se închinau femeile. Aşadar, toată cetatea trecea şi se închina Crucii, care era pusă în mijlocul bisericii ca într-un nou rai sau ca în mijlocul cosmosului, în mijlocul lumii, biserica fiind o imagine a cosmosului şi a lumii, dar în acelaşi timp şi o imagine a raiului. Ceea ce cinstirea Crucii vrea să arate celor care intră în Sfântul şi Marele Post este pe de o parte accentuarea simbolismului centrului, în centrul Postului aflându-se Sfânta Cruce, care ne aduce aminte că semnificaţia fundamentală a Postului este răstignirea, răstignirea patimilor, a poftelor, pentru a răsturna într-un fel drama căderii produsă în Adam. Într-un fel, pentru a ieşi din Adamul cel vechi şi a-L însoţi pe Adamul cel nou. Pe de altă parte, cinstirea Sfintei Cruci are ca scop fundamental aducerea-aminte că primordială este răstignirea patimilor noastre spre a ne putea uni cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Crucea este concentrarea într-un singur semn a chenozei lui Hristos

-Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci începe cu îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze Lui. Ce semnificaţie are în acest context crucea? Despre ce cruce se vorbeşte şi despre ce lepădare?

-Evanghelia din duminica a treia se citeşte, de altfel, la toate prăznuirile Sfintei Cruci. Sfânta Cruce nu este sărbătorită numai la mijlocul Postului Mare, ci şi la 14 Septembrie, ziua descoperirii ei de către împărăteasa Elena, sau 1 August, ziua înălţării ei de către Heraclie după ce a fost recuperată de la perşi. Această pericopă cuprinde în ea însăşi esenţa întregii Evanghelii. Mântuitorul spune aici: „Cel ce vrea să Îmi urmeze Mie să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie, că tot cel ce va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde şi cine îl va pierde pentru Mine şi Evanghelie acela îl va câştiga.“ În toate aceste versete se cuprinde miezul predicii Mântuitorului. Domnul Hristos ne atrage atenţia că Adam, vrând să scape sufletul său şi viaţa sa, a găsit moartea, deci el a ales o viaţă la capătul căreia se găsea moartea, iar credincioşii, prin Iisus Hristos şi prin credinţă, dacă aleg renunţarea şi lepădarea, răstignirea şi moartea, în sens duhovnicesc, la capătul ei află viaţa veşnică. Evanghelia aceasta ne aduce aminte de răsturnarea polilor sau a planurilor pe care o aduc Hristos, Biserica şi creştinismul, dacă omul adamic caută să-şi scape cu orice preţ viaţa lui, cu preţul distrugerii vieţii celorlalte fiinţe din jurul lui, al afectării mediului înconjurător şi chiar al chinuirii semenilor şi al ruperii sale din legătura cu Dumnezeu.

Încercând să-şi salveze supravieţuirea biologică, aceasta, prin neascultare şi păcat, îl duce la moarte. Dar în Iisus Hristos, oricine renunţă de bunăvoie la viaţa biologică şi la patimile legate de aceasta şi care culminează în rău, în perturbarea legăturilor cosmice, cine renunţă aşadar la această păcătoşenie sădeşte în el o altă viaţă, o viaţă care, paradoxal, deşi este bazată pe renunţare, aduce câştigul cel mai mare, aduce câştigul vieţii veşnice. Crucea despre care vorbeşte aici Mântuitorul şi pe care o cere fiecăruia dintre ucenicii Lui să o ia asupra lor este semnul acestei renunţări care duce la câştig. Acesta este paradoxul creştinului: creştinul este cel care renunţă şi câştigă, iar cel din afara creştinismului vrea să câştige, dar până la urmă pierde! Poate ar trebui insistat şi adus aminte că ceea ce textele noastre traduc în Evanghelie prin cuvântul lepădare în limba greacă are un sens şi mai tare, într-un fel mai radical, ar trebui tradus prin tăgăduire, Mântuitorul ne cere aşadar să ne tăgăduim pe noi înşine. Este opusul situaţiei lui Adam. Adam s-a autoafirmat, a ajuns în cele din urmă în negarea vieţii lui şi a celor din jur, iar Mântuitorul ne cere să ne negăm duhovniceşte, spiritual, moral înclinaţia noastră de a ne afirma pe noi, pentru a ne lăsa afirmaţi de Dumnezeu şi a câştiga viaţa veşnică. În sensul evanghelic, Crucea ne aduce aminte de această răsturnare de planuri. Ceea ce la omul natural este afirmaţie culminează în negaţie la Hristos, dar negaţia duce la afirmaţie. Aceasta ne învaţă Însuşi Mântuitorul, chenoza Lui, golirea Lui duce la umplerea noastră, a trupurilor noastre şi a vieţii noastre de către slava dumnezeirii. Crucea este, într-un fel, concentrarea într-un singur semn a acestei legi fundamentale care este cuprinsă în Evanghelie.

Noul Pom al vieţii, Crucea

În centrul Postului, aşa cum afirmă ieromonahul Makarios Simonopetritul, Crucea apare ca un Pom al vieţii din mijlocul raiului. Este întâmplătoare această analogie, dat fiind că multe din paremiile Triodului sunt din cartea Facerii?

Nu este deloc întâmplătoare, deoarece lectura fundamentală care ne însoţeşte în perioada Postului este din cartea Facerii. Să ne gândim că Postul Mare începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi se termină, într-un fel, la căpătul Săptămânii Mari, tot într-o grădină. Începe cu izgonirea omului din grădina raiului, din Eden, şi se termină la recuperarea Edenului pe Golgota şi apoi în grădina de la poalele Golgotei unde a fost înmormântat Mântuitorul şi de unde a înviat. Într-un fel, să ne gândim la această simetrie, Adam şi Eva sunt scoşi din rai în duminica în care începe Postul, iar în Vinerea Mare Mântuitorul îi spune tâlharului răstignit lângă El „Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Crucea devine noul Pom al vieţii, iar prin Iisus Hristos, a Cărui coastă împusă ţâşneşte sânge şi apă, Sfinţii Părinţi spun că se naşte Biserica, cu noua Eva, se reface într-un fel pe Golgota un nou rai. Toate aceste simetrii nu sunt întâmplătoare şi sunt arătate în Evanghelie. Aceasta ne spune că Iisus Hristos este Adamul cel Nou, Care, prin El Însuşi şi prin Biserică, reface oamenilor posibilitatea de a intra în raiul pe care l-au pierdut protopărinţii noştri. Mai trebui să avem în evidenţă faptul că la mijlocul Postului, în a treia şi a patra săptămâna paremiile vorbesc de Noe şi de arca lui, care este şi ea o prefigurare a unui rai, deoarece Noe salva în arca lui toată esenţa bună a creaţiei. Deci într-o arcă - simbol al Bisericii şi al raiului. În mijlocul arcei era un catarg, care o susţinea şi în care Sfinţii Părinţi au văzut întotdeauna simbolul Sfintei Cruci. Toate aceste simboluri vor să arate că Biserica este cea care recâştigă raiul, fiind anticipat în Vechiul Testament de Eden, apoi de arca lui Noe şi de templu, iar în creştinism de Sfânta Biserică. Astfel că Sfânta Cruce este în mijlocul Postului Mare în mijlocul bisericii ca nou rai, ca nou cosmos restaurat şi între izgonire şi recâştigare.(Sursa: Ziarul Lumina)