Duminica femeii samarinence

Iubiţi fraţi în Hristos, Evanghelia după Ioan, în care este relatată convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, cuprinde o înşiruire de mărturisiri de credinţă despre Iisus Hristos, Cuvântul Tatălui şi dumnezeirea Sa; începând cu cea din Prologul Evangheliei că „Dumnezeu era Cuvântul”, continuând cu cea a Sfântului Ioan Botezătorul („iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”, Ioan 1, 29); apoi continuând cu cea a lui Pilat pusă pe Cruce şi, în final, cu cea a evanghelistului, care mărturiseşte că „acestea toate s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând viaţă să aveţi în numele Lui” (Ioan 20, 31).
Iubiţi fraţi, Evanghelia de duminică ne spune că Mântuitorul se afla în drum spre Galileea, traversând Samaria, fără a ocoli această provincie, aşa cum orice iudeu zelos în respectarea prescripţiilor iudaice ar fi făcut-o. În această privinţă, Talmudul făcea precizarea că „o bucată de pâine dată de un samarinean iudeului, este mai necurată decât carnea de porc”.
Şi, firesc, ne punem întrebarea: de ce această atitudine a iudeilor faţă de samarineni? Cu mult timp înainte, după moartea regelui Solomon şi împărţirea regatului în două, regele Sargon al Asiriei cucerea Regatul de Nord al lui Israel, în anul 722 î. Hr., ducându-i pe evreii de aici în robie. Au rămas atunci în propria lor ţară foarte puţini evrei, care în scurt timp s-au amestecat cu coloniştii sirieni. În acest fel, a luat naştere un popor nou, cel samarinean, care păstra şi multe influenţe păgâne, cum ar fi idolatria. Mai târziu, după întoarcerea evreilor din robia babiloneană, samarinenii doresc să participe şi ei la reconstrucţia Templului din Ierusalim; samarinenii sunt refuzaţi de iudei, pe considerentul că sunt un popor „amestecat”, cu oameni ce s-au înstrăinat de la adevărata credinţă mozaică. Şi, în cele din urmă, doresc a avea templul lor propriu, şi îl ridică pe muntele Garizim. Mai mult, „însuşi Decalogul este modificat, astfel încât chiar una din cele zece porunci să exprime exigenţa închinării pe muntele Garizim”. Şi, ca şi cum aceste tensiuni n-ar fi fost îndeajuns, iudeii numesc capitala Samariei, nu Sichem, ci Sihar, ceea ce însemna „beţie” sau „beţivăneală”. Prin urmare, nu este de mirare de ce existau aceste tensiuni între iudei şi samarineni.
Mântuitorul vine în Samaria, vorbeşte cu samarinenii, iar evangheliile ne oferă chiar exemple pozitive de samarineni (unul din cei zece leproşi, care se întoarce şi-I mulţumeşte Mântuitorului, este samarinean; pilda samarineanului milostiv, în care nu preotul şi nici levitul, care deşi sunt iudei nu-şi arată mila faţă de cel căzut între tâlhari, ci tocmai samarineanul cel străin), tocmai pentru a înlătura astfel de prejudecăţi, care n-au ce căuta în mintea unui ucenic care vrea să-I urmeze. Şi apoi, rolul activităţii publice a Mântuitorului era că „Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii” (I Ioan 4, 14); „căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 11). 
Iată de ce Mântuitorul intră în Samaria şi se opreşte la Fântâna lui Iacov - un loc ce ne aminteşte de marele patriarh al Vechiului Testament, în egală măsură cinstit atât de iudei, cât şi de samarineni. Mântuitorul era obosit, flămând şi însetat, aşteptând pe cineva lângă fântâna lui Iacov. În tot acest timp, ucenicii Săi intraseră în cetate pentru a cumpăra ceva de mâncare. Dar Mântuitorul nu pe aceştia îi aştepta, ci pe o femeie samarineancă ce venea să scoată apă din fântână; Mântuitorul aştepta cuvântul să împlinească: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Şi, în timp ce Mântuitorul aştepta la fântână, o femeie samarineancă vine să scoată apă. Mântuitorul îi cere: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7). 
Femeia este mirată: „Cum, Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (Ioan 4, 9). Mântuitorul îi cerea apă, pentru că El Însuşi era Izvorul de „apă vie”, din care cel ce va bea „nu va mai înseta în veac”, pentru că însăşi această apă vie îl va transforma pe cel însetat în „izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14). Femeia încă nu înţelegea că acest izvor nesecat era chiar interlocutorul său iudeu, iar apa despre care Străinul vorbea, nu era altceva decât harul Duhului Sfânt, despre care spunea: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37-38). Dar femeia încă nu putea înţelege aceste taine ale împărăţiei cerurilor. Şi pentru a o ajuta să înţeleagă, Mântuitorul intră în cele mai ascunse detalii din viaţa acesteia. „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4, 16-18). Tradiţia Bisericii vine cu o lămurire în acest „nu am bărbat” şi spune că, de fapt, ea încerca să-şi ascundă toată viaţa sa ruşinoasă de până atunci; fapt pentru care Mântuitorul este nevoit să-i răspundă în amănunt: bine zici că nu ai bărbat, căci până acum ai avut cinci bărbaţi, iar cel cu care trăieşti acum, nu-ţi mai este îngăduit de Lege. Aceasta este explicaţia pe care ne-o prezintă Penticostarul: „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău! Iar ea, grăind ca unui om, iar nu ca lui Dumnezeu, se silea să ascundă şi a zis: Nu am bărbat! Şi Învăţătorul a grăit către dânsa: Adevărat ai zis: Nu am bărbat! Căci cinci bărbaţi ai avut, şi cel pe care-l ai acum, nu-ţi este ţie bărbat. Iar ea, mirându-se de acel cuvânt şi alergând în cetate, striga mulţimilor, grăind: Veniţi de vedeţi pe Hristos, Care dăruieşte lumii mare milă!”. 
Abia acum femeia îşi dă seama că Cel cu care ea vorbea este Prooroc. Este interesată de problemele care menţineau tensiunile dintre iudei şi samarineni, fapt pentru care Îi pune întrebarea: „Unde trebuie să ne închinăm?” (Ioan 4, 20) Mântuitorul îi răspunde: „Voi (samarinenii) vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi (iudeii) ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar, vine ceasul şi acum este (a şi venit), când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr. ... Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr” (Ioan 4, 22-24). În cele din urmă, Îl întreabă pe Mântuitorul de o problemă care-i frământa de veacuri atât pe iudei, cât şi pe samarineni: „Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 25-26). Femeia s-a cutremurat. Era copleşită de tot ceea ce vedea şi auzea. Convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă se desfăşurase cu o asemenea intensitate, întocmai ca şi revărsarea apei unei cascade, unde apa se revarsă peste apă, cu iuţime şi putere multă, uimind şi schimbând pentru totdeauna pe această femeie samarineancă. Femeia rămâne transformată pentru totdeauna. Îşi lasă găleata, ca şi cum ar fi uitat de ea, şi se duce în cetate, vestindu-L pe Hristos şi spunând: „Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul?” (Ioan 4, 29). Ea lasă samarinenilor posibilitatea de a se convinge, fiecare în parte, că Străinul care străbătea acum Samaria este Mesia. La urmă, după ce Mântuitorul rămâne în Samaria vreme de două zile, samarinenii fac această frumoasă mărturisire de credinţă, spunând: „Credem nu numai pentru cuvântul femeii, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42).
Iubiţi fraţi în Hristos, femeia samarineancă merge la Fântâna lui Iacov, unde Îl cunoaşte pe Hristos. După ce bea din „apa cea vie” a harului, îşi lasă găleata, mărturisindu-L pe Hristos, în tot restul vieţii sale. Femeia devine mărturisitoare a lui Hristos - sfânta Fotini - care, în timpul persecuţiei lui Nero, pătimeşte la Roma împreună cu cei doi copii ai săi. Locul ei de cinstire în Biserică este alături de cel al femeilor mironosiţe. 
Se pune întrebarea: după ce L-am văzut şi auzit pe Hristos, în biserică, la această „Fântână a harului”, oare ne vom mai întoarce la trecutul vicios şi vanitos, la „găleata” treburilor de zi cu zi, rămânând doar cu amintirea că am stat cândva faţă-n faţă cu Hristos; sau Îl vom mărturisi pe Acesta prin cuvânt şi faptă, întocmai ca această Sfântă Muceniţă Fotini.

(Pr. Florin ANTONESCU, sursa: www.condeiulardelean.ro)