Acum câţiva ani, când mai eram încă în ţară, am avut prilejul să vorbesc de mai multe ori cu Părintele Rafail Noica despre diferite lucruri, între care despre „realismul duhovnicesc” - sau despre smerenie ca „realism duhovnicesc” -, sintagmă pe care a folosit-o deja înaintea dânsului Părintele Galeriu, şi la care aderă şi Părintele Teofil Părăian şi alţi Părinţi duhovniceşti contemporani, pentru că ea se înscrie pe linia Sfinţilor Părinţi.

 

Locul meu

„Realismul duhovnicesc” despre care vorbesc aceşti Părinţi ai noştri se referă în primul rând la a-şi vedea omul locul său cu realism autentic (în Lumina divină, ar spune cineva), acolo unde trăieşte, în ceea ce face şi mai ales în ceea ce este. Cu cât avansează omul în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai netrebnic în faţa lui Dumnezeu (i.e. în Lumina lui Dumnezeu), ca acel Părinte din Pateric care zice: „Când eram mai tânăr, ziceam în sinea mea că poate ceva bun lucrez; iar acum dacă am îmbătrânit, văd că nu am nici un lucru bun în sinea mea.” (Matoi 3). Avva Matoi nu spune aceasta ca să se smerească pe sine în faţa altora, ci din realism duhovnicesc, adică pentru că aşa se vede pe sine în Lumina dumnezeiască.

 

Darurile lui Dumnezeu

O altă dificultate (nu doar contemporană, dar parcă răvăşitoare azi) pe care o rezolvă realismul duhovnicesc este cea legată de darurile omului. Fiecare om are oarecari daruri, şi pentru ele se luptă cu ispita de stânga (să şi le împroprieze ca şi cum ar fi ale lui în mod individual) şi cu ispita de dreapta (le neagă din aşa-zisă smerenie, ca să nu se mândrească cu ele). Realismul duhovnicesc este acea atitudine sufletească care admite şi primeşte darul ca din mâna lui Dumnezeu. Astfel, nici nu se mândreşte, nici nu fuge de responsabilitate: Da, am primit un dar de ... (isteţime, îndemânare etc.), îl văd ca atare şi îl primesc ca din mâna lui Dumnezeu, şi aceasta mă obligă să fiu demn de acest dar, să-l lucrez spre folosul tot aproapelui etc.

 

Slăbiciunea firii omeneşti

Dar ce lumină pretind eu că am, ca să vorbesc despre cele ce se petrec în sufletul fratelui meu? Sunt eu văzător cu duhul? Cunosc eu inima fratelui meu, ca să pot să judec actele lui exterioare? Sfântul Marcu Ascetul spune: „Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 35) Nu, nu-mi voi aroga un discernământ duhovnicesc pe care nu-l am. Ci scăderile pe care le văd eu la aproapele meu le văd şi la mine: sunt lucrarea (personală) a slăbiciunii firii omeneşti de la Adam încoace. Omul s-a rupt de Dumnezeu, izvorul Vieţii şi a tot Binele, şi astfel a pierdut harul, s-a slăbănogit, s-a bolnăvit, s-a dat morţii. Această fire omenească bolnavă şi slăbănogită a luat-o şi a purtat-o Domnul Iisus Hristos în întregime (afară de păcat), şi a pus în ea putinţa de a învinge moartea şi boala şi slăbiciunea, în măsura în care omul lucrează harul primit la Botez. Când omul nu conlucrează cu acest har, el continuă să zacă sau să se afunde în slăbiciune, boală şi moarte. Acestea le vedem noi la noi înşine şi la aproapele nostru.

Pe această cale a realismului duhovnicesc mie mi se cuvine desigur să intru.

(Pr. Iulian, sursa: www.nistea.com)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre realismul duhovnicesc.

Comentarii