Ion Drăguşanul: „Cântecele”

Prin volumul „Cântecele” întâlnesc arta unui poet puternic, strigând lumii adevăruri răscolitoare.

De la primul până la ultimul poem, cititorului i se înfăţişează statura complexă a POETULUI, cel care „desprins din stelele de sus”, „condamnat să spere” şi sorocit să-i fie lumea dragă (Cântecul vieţii) ajunge să înţeleagă „că nu există cale, / că totu-i fără rost şi fără preţ, / că, rătăcit într-un amurg anost, / numai îngheţul sufletul îmi scurmă: / s-a dus şi umbra zilei care-a fost / şi s-a pierdut în beznele din urmă” (Cântecul zilei).

Temele „Cântecelor” izvorăsc din sentimentul unui acut dramatism al vieţii

Lumina aurorală a speranţelor ce înfloresc în zorii vieţii se stinge la întâlnirea cu tenebrele: „încât am râs şi parcă-am dat şi chiot / să-mi înflorească stelele pe faţă / când acceptam cu-atâta bucurie / osânda mea vremelnică la viaţă, // fără să ştiu cu-ntreaga mea fiinţă, / că voi păşi mereu întru osândă / fără să văd cum în lumina zilei / stau monştrii întâmplărilor la pândă...” (Cântecul iernii).

Temele „Cântecelor” izvorăsc din sentimentul unui acut dramatism al vieţii.

Dintre ele, cele care vizează latura social-politică reverberează în numeroase poeme, imagini pline de sarcasm proiectând o gravitate existenţială maximă.

Astfel, poetul denunţă groaza şi oroarea provocate oamenilor de mizeria şi teroarea regimului comunist, face un rechizitoriu necruţător al prezentului („un timp urât şi primejdios” - Cântecul mucenicilor) în care domnesc impostura, cinismul, degradarea: „iar noi şiruri lungi de copaci desfrunziţi / de zâmbete, de speranţă şi viaţă,.../ sub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă”, ori „...era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpuns / până în suflete cu o ură rapace” (Cântecul nopţii) şi „...înstrăinate-s dragostea, lumina / dar şi trăirea lor în demnitate, / deasupra lumii plumb apasă vina / şi ispăşiri păgâne de păcate” (Cântecul fricii).

Durerea, frustrarea, deznădejdea, răni deschise ale eului poetic, nasc ura: „păşeam încet şi-n jur erau fiare / şi mi-au crescut şi ghearele şi dinţii” (Cântecul vieţii), „iar eu uram cu sângele aprins / orbecăirea asta inutilă” ; revolta: „îngenuncheau însângeraţii / suflând ca-n lumânări tremurătoare / în pumnii de revoltă încleştaţi” (Cântecul retoric), dar şi speranţa: „şi-n întuneric firave făpturi / desprinse dintr-o cosmică ruptură / ademeneau lăuntrice speranţe / şi le puneau pecete peste gură / visând să-şi facă sufletul armură” (Cântecul sufletului).

„Cântecele” configurează în sufletul cititorului imaginea poetului luptător

Îndrăzneala şi curajul atitudinii, energia afirmaţiilor, imprimă discursului poetic vitalitate şi forţă. „Cântecele” configurează în sufletul cititorului imaginea poetului luptător, păşind hotărât pe calea aspră, plină de durităţi şi sfâşieri, a implicării totale în viaţă.

Dar într-un şir de poeme „se deschide o fereastră”. Orizontul speranţei, al încrederii şi nădejdii capătă drept de cetăţenie în acest univers poetic complex.

Poetul se bucură de „venirea ninsorilor” prin care „s-a întrupat lumina şi ne-a nins, / iar fiecare trup îşi pune aripi” (Cântecul rătăcirilor), se înfioară de freamătul primăverii: „învierea se va sărbători într-o noapte, / sălciile plângătoare şi-au aprins luminile” (Cântecul luminilor) şi „prea multă bucurie-i prin crengi şi pe câmp, / primăvara-mi ademeneşte cuvintele, sfintele / semne ale sufletului meu ostenit / culege-le tu, trăieşte-le, cântă-le” (Cântecul primăverii), înalţă un imn entuziast apei: „izvoarele, icoane ancestrale / şi întrupări de calmă veşnicie.../ izvoarele ce ne tot urcă-n sânge” (Cântecul apei) şi consacră frumoase poeme castanilor, iubirii, întoarcerii, identităţii sau viitorului: „iar sângele-l numim viitorime / şi singura speranţă ce se-nvaţă.../ şi-nchipuind că dincolo de zbor / ne-om întrupa drept pasăre subţire” (Cântecul viitorului).

Poezia lui Ion Drăguşanul este o romantică confesiune în care accentele luminoase sunt singulare şi melancolia, propagându-se copleşitor în materia volumului, se întrupează în imagini grave, reflectând nelinişte şi durere.

Prof. Adrian BOCANCEA