Mihai Bocancea, Maria Bocancea: „Sacru, tradiţii şi folclor din comuna Todireşti - Suceava”

Existând, timp de „o viaţă întreagă, în templul de lumină al şcolii”, cum inspirat formulează, în calitate de prefaţator, istoricul Mihai Iacobescu, soţii Mihai şi Maria Bocancea din Părhăuţi îşi pecetluiesc vocaţia indiscutabilă de iniţiatori printr-o nouă carte mărturisitoare, „Sacru, tradiţii şi folclor din comuna Todireşti - Suceava”, apărută la Editura „George Tofan” din Suceava, în 2010, o carte care consacră o operă şi, implicit, o tulburătoare poveste de dragoste, antecedentele lor editoriale, chiar dacă nu poartă întotdeauna ambele semnături, fiind repere spirituale inconfundabile: „Părhăuţi. Monografie geografică cu elemente de istorie” (Augusta, 2001), „Pe urmele Regimentului 3 Grăniceri. De la Mălini la Vatra Dornei. Texte. Mărturii. Documente” (Suceava, 2005), „Şcoala din Părhăuţi. O sută de ani de cultură şi educaţie” (George Tofan, 2008).

Toate aceste cărţi sunt, din punctul meu de vedere, extrem de importante, pentru că tezaurizează şi memorie, dar şi notorietăţi ale vremii noastre, notorietăţile fiind, în fond, devieri, dar asumate cu entuziasm şi, totodată, cu indiferenţă de o anumită epocă.

Toate aceste cărţi fixează şi în memoria vremurilor care vor veni o anumită geografie spirituală, cu specificităţi temporale, sociale şi culturale (nu şi istorice, pentru că, din păcate, Lucian Blaga încă mai are dreptate, spiritualitatea românească, în general, încă staţionând în matricea stilistică preistorică sau, cum ar spune Rene Guenon, în tradiţia primordială, chiar dacă o tot învălmăşeşte şi tulbură cu tradiţii creştine şi laice).

„O monografie spirituală a unei comunităţi”

Deşi au premeditat doar o culegere de folclor todireştean contemporan, cartea profesorilor Mihai şi Maria Bocancea este, cum susţine şi universitarul Ion Popescu-Sireteanu, „o monografie spirituală a unei comunităţi”, o ladă obştească, în care zestrea este aşezată şi în ordine, dar şi în talmeş-balmeş, dezordinea fiind dată de exaltata folcloristică românească, de consacrarea unor neadevăruri „ştiinţifice” în dubla epocă a minciunii, cea a străjerismului şi cea a comunismului.

În realitate, nu există o creaţie populară, creaţia presupunând şi ezoteric, şi iniţiere, deci exact ceea ce lipseşte poporului, care doar conservă şi degenerează, prin uitare şi reinventare, ceea ce i-a fost dat prin datină. Iar datina are trei paliere ale tradiţiei, cea primordială, cea creştină şi cea laică, dar prin laic iarăşi nu trebuie să înţelegem spirit obştesc, ci spirit individual asumat de obşte (cum s-a întâmplat, de pildă, cu „Cântecul lui Iancu”, scris de Iraclie Porumbescu, dar asumat de ardeleni, sau cu „Cântă cucu-n Bucovina”, scris de Constantin Mandicevschi, dar pe cale de a fi asimilat şi de Ardeal, şi de Bucovina).

În literatura română de specialitate încă nu s-a purtat o dezbatere onestă despre spiritualitatea rurală românească şi despre funcţiile ei de conservare şi de degenerare, pentru că, exceptându-l pe Grigore Leşe, ne lipsesc inteligenţele nedogmatice, ne lipsesc filosofii culturii care să aibă habar şi de scrierile româneşti (Dimitrie Cantemir, Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade etc.), şi de cele străine (Arthur Edward Waite, Luc Benoist, A. Preau, W. F. Jackson Knight, Ananda K. Coomaraswamy, Rene Guenon etc.), care iau în dezbatere moştenirile de sacralitate prin ceea ce numim, impropriu, folclor, confundând subconştientul cu iniţierea.

Datorită acestei sărăcii culturale româneşti (vânătorii de doctorate în folcloristică nu sunt filosofi ai culturii, ci nişte răspândaci de falsuri gomoase), şi cărturarul ruralităţii româneşti are de suferit, în eforturile sale superbe de a lăsa semne ale trecerii sale prin lume.

Memoria obştii todireştene

Din fericire, profesorii Mihai şi Maria Bocancea, cărturari exponenţiali ai ruralităţii bucovinene, care amintesc de luminătorii de neam din vechime, nu încearcă să separe apele de uscat, ci doar consemnează ceea ce se conservă şi degenerează în comuna lor şi în timpul lor, iar simbolistica sacră pe care o menţionează, chiar dacă e eronată din perspectiva filosofiei culturii, este corectă şi adevărată din perspectivă obştească, temporal-obştească.

Şi, astfel, izbutesc o cronică impresionantă, în care obştenii, fiecare individualizat şi prin nume, şi prin fotografii, şi prin relatarea obiceiului, încă mai păstrează, cu un anumit eroism spiritual, ceea ce „au apucat” şi cum „au apucat”, vestigiile amestecate ale celor trei nivele de tradiţie supravieţuind şi fiind puse în lumină ca atare.

De asta salut, cu mult respect, noua carte a profesorilor Bocancea.