Fluxul memoriei

Cu toate preceptele din constituţie şi operele preşedintelui secretar general, în epoca de aur şi mai înainte se făceau periodic reduceri de personal bugetar, iar mulţi oameni ai muncii rămâneau şomeri unele perioade de timp. Evident, celor „reduşi“ din schemele instituţiilor sau unor întreprinderi li se ofereau locuri de muncă, dar nu chiar convenabile, de multe ori. Cei daţi afară pentru fel de fel de abateri de la codul muncii nu primeau nici o ofertă. Am păţit-o şi eu, de două-trei ori în tinereţea mea. Dar, de fiecare dată, a apărut câte un om salvator, cum am mai spus cu alte ocazii. Evident, partidul nu admitea existenţa unor şomeri, adică nu recunoştea această racilă capitalistă. „La muncă, tovarăşi, pe şantiere, în mine, în fabrici şi uzine!“ Meseria de împingător de vagoane, de care râdeau ţăranii prin 1950, nu mai era. Erau manevranţii de vagoane, ceferişti în uniformă. Măturătorii de stradă erau şi ei puţini şi nu-i vedeai decât seara târziu. Hingherii au dispărut şi ei după 1960. Au mai rămas groparii, salariaţi la întreprinderea de gospodărie comunală şi locativă, prescurtat IGO, termenul de „comunală“ păstrându-se din vremea când oraşele se numeau comune urbane. Baia publică se numea „baia comunală“. Totdeauna pentru un om fără serviciu se găseau locuri de muncă în construcţii, unde mecanizarea era minimă.

Am citit recent o carte despre comuniştii şi stânga vest-europeană în timpul Războiului Rece. Nu ştiu când a apărut această expresie, oricum mai târziu de 1950. E o expresie metaforică, în fond. În acea carte am dat de o altă veche expresie: „cuvinte care ucid lumea“. Citind revista sovietică  „Timpuri noi“, tradusă în româneşte până la apariţia publicaţiei autohtone „Lumea“, prin 1967, am dat de acest titlu al unui articol cu care polemiza revista sovietică. Articolul apăruse într-o revistă de dreapta din Franţa sau Marea Britanie. Erau date mai multe citate. În esenţă, revista imperialistă susţinea cu neruşinare că lozincile comuniste privind lupta pentru pace, libertatea popoarelor, exploatarea proletariatului etc. pur şi simplu distrug lumea, în sensul că pervertesc conştiinţele. „Timpuri noi“ avea multe pagini de polemică cu publicaţii duşmănoase, imperialiste, dând fragmente din lucrări care criticau comunismul. La noi n-ar fi îndrăznit nici o revistă sau nici un ziar să facă aşa ceva. Poate că această rubrică era cea care mă făcea să citesc cu pasiune acea revistă, dar nu numai. În anii noştri am aflat că multe articole care condamnau imperialismul anglo-american erau pur şi simplu obiective, adică spuneau adevărul. Am mai analizat acest aspect.

Primul nostru preşedinte ales de Marea Adunare Naţională, deci regimul comunist era practic o republică parlamentară, a mai protejat ceva: pădurile. Asta intra în imensa lui grijă pentru viitorul de aur al poporului român. Grija asta l-a dus la gloanţele de la Târgovişte. I-am găsit şi eu multe circumstanţe atenuante în falsul proces al soţilor Ceauşescu. Elena Ceauşescu era un vicepreşedinte al guvernului. Trebuiau toţi membrii guvernului judecaţi şi împuşcaţi în acest caz. Or, prim ministrul, Constantin Dăscălescu, încerca să facă un nou guvern în clădirea C.C. Şi nici un revoluţionar nu i-a spus nimic, eventual apelând la limbajul kalaşnikovului.

Războiul Rece între SUA şi URSS (respectiv NATO şi Tratatul de la Varşovia) a dus, paradoxal, la realizări ştiinţifice excepţionale din 1950 până în 2000. Toţi marii savanţi au lucrat pentru obiective militare pe pământ şi în cosmos. A venit apoi lozinca lui Hruşciov privind dezarmarea generală şi totală, o himeră antidarwinistă în fond. Triburile africane se ucid acum cu AK47, dar se puteau ucide şi cu alte arme, albe. Mult s-a mai vorbit la ONU despre dezarmare, în timp ce superputerile se înarmau intens, dar fără nici o intenţie de a purta un război „cald“. Tot comuniştii sovietici, chiar începând cu Hruşciov, au lansat lozinca coexistenţei paşnice a celor două sisteme. Această idee a învins până la urmă.

În sinistrul proces de la Târgovişte, preşedintelui Ceauşescu i se mai putea considera o circumstanţă atenuantă, chiar foarte atenuantă. La cutremurul din 1977 a venit urgent din Africa şi a preluat comanda în Bucureşti, prin mobilizarea militarilor, a gărzilor patriotice etc., salvând de sub ruine mii de bucureşteni. Dar mârlanii, vorba lui Paul Everac, au uitat. Au fost luate măsuri sanitare ferme, resturile de moloz au fost duse, în scurt timp. Siniştrii lui judecători şi procurori comunişti, la ordinul lui Silviu Brucan, l-au condamnat, totuşi. Marelui cârmaci i se puteau considera multe circumstanţe atenuante, dar avocatul lui, pe post de procuror-călău, nu a făcut decât să-l atace. Sigur că, într-un proces normal, multe capete de acuzare grave i se puteau aduce lui Ceauşescu, le-am enumerat cu alte ocazii. Normal ar fi fost ca nu numai judecătorul Popa, ci şi toţi cei prezenţi la proces să se fi sinucis după puţin timp. 

Ioan Pînzar