Doru POPOVICI

Pentru mine, și probabil că pentru imensa majoritate a celor din țara asta preocupați de sport, evenimentul cel mai important de până acum din acest an este revenirea pe teren a Simonei Halep. Evident că "specialiștii" au început să ne intoxice cu tot felul de speculații: că poate mai trebuia să aștepte ceva timp, să se pună la punct cu nu știu ce, că trebuia să-și aleagă pentru revenire un turneu mai slab, cu adversare mai de mâna a doua, că poate era bine să-și caute mai întâi un antrenor și abia apoi să se arunce în bătălii etc. M-a umflat râsul de fiecare dată când am auzit gogomăniile astea, debitate cu maximă seriozitate și cu un aer savant de toți ăia care n-au jucat măcar vreun tur 3 de turneu challenger, și ai căror elevi au aceleași "performanțe" ca ale profesorilor! Mai ales aia cu așteptarea mi-a plăcut: păi nu era vorba de revenirea cât mai rapidă în circuit? Nu ne-am isterizat toți de fiecare dată când se mai anunțao amânare a verdictului? Ce să mai aștepte: să împlinească 40 de ani și apoi să revină mâncând asfaltul, zgura și gazonul de-a lungul și de-a latul planetei? Caunul care a fost departe de a fi vreun fan de-alSimonei, nu pot să nu salut revenirea ei, pe care am și urmărit-o cu mare atenție și care mi-a dat speranțe, cred (de fapt, sper) justificate: Simona a lovit bine și curajos în primul set, după un început chiar temător, iar încele 6 game-uri câștigate consecutiv mi-au dat speranțele despre care vorbeam mai sus. Faptul că finalmente a pierdut, cu 1-2, este și el de înțeles, din moment ce înfrângerea a venit pe fond fizic: era clar că reacomodarea cu efortul atât de intens cere ceva timp. Cred însă că Simona nu și-a pierdut prea mult din calitățile care au dus-o în vârf, și că poate reveni, chiar curând, în elită. Doamne ajută!