Doru POPOVICI

În zilele premergătoare redeschiderii Circului Naţional, numit în jargonul cunoscătorilor campionat naţional de fotbal, specialiştii de toate calibrele făceau fel de fel de calcule. Indiferent de preferinţele unuia sau altuia pentru o echipă sau alta, era unanimitate deplină, ca în zilele de aur ale comunismului, în privinţa prestaţiei lui Dinamo, pe care absolut toţi o anunţau drept candidată dacă nu direct la titlu (şi implicit la Champions' League, ca în visele din libertate ale numitului Borcea), atunci măcar la un loc fruntaş cu trimitere în Europa League. Numai pesimiştii ăia grei ori tradiţionalii duşmani declaraţi ai echipei Miliţiei o vedeau pe The Supernew Dinamo doar participând la play-off fără a-şi încununa prestaţia şi cu un loc în Europa. În aceeaşi dezordine de idei, se aprecia că în prima etapă nu este decât un meci de urmărit, un veritabil derby, cel care avea să încheie etapa în răcoarea brizei marine, la vreme de luni, pe înnoptate: Viitorul - Trecutul, pardon, Dinamo. Am aşteptat şi eu cu emoţie meciul, gândindu-mă că The New Viitorul este în căutare de înlocuitori pentru găurile produse prin vânzare, şi în primul rând pentru găuroiul lăsat de plecarea lui Ianis. Până să mă dumiresc, era deja 1 - 0, mai apoi a venit şi boaba a doua, iar la 3 - 0 a început ceea ce ar fi putut fi un mini-Jihad, numai că nici furia nu mai e ce-a fost, când obiectul acesteia e constituit din nişte băieţi pe care îi duşmăneşte mingea înaintea spectatorilor. Ca atare, am asistat mai degrabă la un balet cu participarea extraordinară a unor burtoşi porecliţi firma de pază, care cădeau singuri, din fentele alergătorilor, de altfel mult mai reuşite decât ale împiedicaţilor din teren. Deşi urăsc acest gen de manifestări, nu pot să nu apreciez calitatea momentului umoristic pe care chiar l-aş dori repetat cu orice prilej. În fond, de ceea ce fac neisprăviţii ăia în teren nici să râzi nu-ţi mai vine, aşa că prestaţia galeriei repune circul dinamovist în drepturile sale.