Doru POPOVICI

Un lanţ de întâmplări ciudate m-a făcut să nu pot pleca la pescuit vineri. Ca atare, am văzut ceea ce-mi dorisem să nu văd: meciul nostru cu Estonia, iar ca bonus (că dacă tot am rămas, atunci mi-am făcut tot programul, cu meciuri în paralel pe ambele televizoare) şi Olanda – Turcia. Din toată desfăşurarea de forţe, am rămas marcat de o frântură de comentariu care m-a lovit direct în neuron, cam între golurile noastre. Zicea unul din comentatori că ar fi pentru prima oară după nu ştiu câţi ani că învingem (dacă...) o echipă aflată în Clasamentul FIFA... înaintea noastră!!! Am legat imediat această uluitoare informaţie de cea luată tot în neuron cu o zi în urmă, joia trecută, şi care zicea că România tocmai ce ajunsese pe cel mai prost loc ocupat vreodată de când se alcătuieşte acest clasament (adică din 1995, când ne aflam pe locul 5 în lume!), anume pe 57. Dacă mă puneţi să spun la repezeală 56 de ţări, zău că nu sunt convins că-mi ies pe gură atâtea, pe care să le mai şi leg de fotbalul de performanţă, de unde concluzia că ne-a depăşit cine a vrut şi cine n-a vrut, dacă până şi Estonia, loc unde fotbalul nu ştiu dacă e omologat... Concluzia: e groaznic, fraţilor! Am ajuns atât de rău, atât de jos, încât practic nu mai e loc de coborât. Exact ca în economia naţională. De aici derivă o concluzie adiţională, dătătoare de speranţă: înseamnă că e ceva loc de urcat! Şi zău că e: Estonia nu joacă absolut nimic. Tot ce fac amărâţii ăia este să se pună în calea mingii şi a adversarului. Turcia e vioaie, şi atât. Olanda nu s-a trezit încă, şi e greu de crezut că o va face foarte curând. Andorra nu contează, aşa că dacă nu facem pe noi în izmene numai la gândul că „auleo, e Olanda!”, rămâne să ne batem pentru primele două locuri cu Ungaria. Aşa ar fi logic, după ce am văzut vineri. Nu, nu pentru locul 2, ci pentru câştigarea grupei şi, implicit, locul de baraj.