Gabriel MANȚĂ

Tenisul are un nou mascul dominant, unul mai feroce decât era Federer, care avea acordaj de catifea la racheta de oţel. Pentru jocul lui Nadal îmi vine în minte cuvântul monstruos, cu o tentă admirativă, dar şi cu strângere de inimă. A pierdut un singur set la Open-ul american, abia în finala cu Djokovic, orice joc fiind o demonstraţie pură de forţă. În semifinale l-a spulberat pe Iujnîi, unul dintre puţinii care au simţit în trecut gustul victoriei la Nadal. Nici o şansă de a vedea la final salutul simpatic al lui Iujnîi, cu racheta pe post de chipiu şi palma la tâmplă. Uluieşte capacitatea spaniolului de a învăţa lucruri noi chiar şi la această vârstă, când tehnica de serviciu, de exemplu, ar trebui să fie bătută în cuie. Practic, în câţiva ani, Nadal a învăţat să servească. Pe vremea când era doar rege al zgurii, n-avea nici o şansă pe alte suprafeţe cu acel serviciu mediocru. Acum a ajuns să-i domine pe mulţi la acest capitol, printre care şi pe Djokovic. De altfel, aceasta cred că a fost cheia succesului în finală. Sârbul a fost total dedicat jocului la acest turneu, a vrut să dea tot ce are mai bun, a căutat privirile celor din familie după aproape fiecare schimb, un adevărat cumul de energii. Şi cu Federer, şi cu Nadal, a lovit cu dreapta, cu reverul, a dat scurte, loburi, a etalat toată gama de lovituri fără să slăbească ritmul. În câteva rânduri, în dueluri egale de pe fundul terenului, l-a executat pe Nadal cu nişte lovituri la care nu numai că spaniolul n-a ajuns, dar nici măcar nu a schiţat vreun gest, iar asta spune multe. Din păcate pentru Nole, un singur lucru i-a lipsit: serviciul de top. Deşi ca procentaj al primei mingi n-a stat rău, n-a produs aşi, iar pe adversarii de pe primele două locuri nici nu i-a deranjat prea tare, trebuind să muncească pentru a-şi face punctele. Căci la o muncă titanică s-a înhămat la acest turneu! Şi-a propus să nu cedeze nici măcar o minge, să tragă ca într-o luptă pentru supravieţuire. Fie şi la limită, cu Federer a fost suficient. Chiar şi seturile pierdute au fost lungi, 5-7, ceea ce l-a determinat pe elveţian să se refacă în seturile succesive, cedate clar. Felul în care s-a manifestat Nole după ultima minge a fost impresionant. N-a sărit în sus, n-a răcnit, doar şi-a privit nemişcat familia cu nişte ochi mai mult decât grăitori. Federer a rămas cu regretul că n-a jucat prima finală la acest turneu cu Nadal (în care oricum nu cred că ar fi avut şanse!) şi cu obsesia acelei săptămâni care-i lipseşte pentru a egala recordul lui Sampras ca lider ATP. Pentru a mai reveni vreodată acolo nu mai depinde doar de el, cu toate că strigăte de admiraţie ne va mai smulge. Ar fi nevoie şi de o recădere fizică a lui Nadal. Iar în aşa ceva un campion nu se cade să spere...