Gabriel MANȚĂ

În jur, în realitatea imediată, subiecte destule. Cel mai greu, inclusiv de digerat, este Securitatea. Mai precis intruziunea sa în lumea sportului, printre cei cu carieră socotită model. Aş asemui interesul pentru această plevuşcă succesului de care se bucură tabloidele. Vina adoslecentului Popescu-Petrescu, aceea de a compensa lipsa de la şcoală cu compuneri scrise cu carioca, întru apărarea scumpei patrii, păleşte în faţa culpei concrete a celor care alcătuiau efectiv aparatul opresiv. De la simple instrumente pline de zel la minţi diabolice, sute de oameni îşi papă senini pensiile de zeci de milioane. Un abominabil torţionar de la Piteşti şi-a dus liniştit traiul într-un orăşel de provincie, nederanjat de nimeni nici măcar după Revoluţie, deşi ar fi meritat să fie împuşcat chiar şi de comunişti, odată cu lotul Ţurcanu. Iată paradoxul: aceştia sunt plătiţi de noi (şi încă bine!) pentru că odinioară au făcut lucruri care acum ne repugnă, ne indignează, ne revoltă, dar nu către ei se îndreaptă indexul nostru, ci către unii mai fricoşi sau doar mai sărăcuţi cu duhul. În ultimii mei ani de liceu, care au coincis cu ultimii ai comunismului, când se ridicau unele probleme mai delicate la orele de Economie Politică, se mai găseau colegi care credeau sincer în ideile de propagandă. Aşa că versaţilor racolatori le-ar fi fost uşor să îmbrobodească suficienţi adolescenţi cu lupta împotriva imperialismului etc.
Desigur, altfel se pune problema când informatorii combină prostia cu răutatea sau cu interesul material, iar subiecţii lor au de suferit la modul concret. Citeam ieri un articol care părea scris pe o catedră a moralităţii, dar cu o schemă logică fisurată: profesorul Geambaşu îl urechează pe elevul-pârâcios Popescu-Petrescu, în condiţiile în care decanul Felix a pârât matur şi conştient!