Doru POPOVICI

De-a lungul anilor în care am scris această rubrică, probabil că v-aţi obişnuit cu ideea că în absolut toate meciurile în care joacă echipele noastre, în orice sport, nu doar la fotbal, eu ţin cu ai noştri. Aşa s-a întâmplat şi miercuri seara, cu un amendament: pentru prima dată de când joc la pariuri sportive, am mizat pe adversar! Nu cei 5 lei pe care i-aş fi pierdut cu acest prilej sunt importanţi, ci victoria echipei noastre. Aşa că, deşi am pariat pe croaţi, am ţinut cu ai noştri din tot sufletul, ca de obicei, ba am şi urlat ca un apucat, de bucurie, când le-am dat gol. M-a furnicat, totuşi, să afirm, cu martori: „Mai bine nu le dădeam gol, că se pun acu’ ăştia pe noi de n-avem aer!”. Aşa că bucuria m-a ţinut fix cele 6 sau 7 minute până la egalare, moment în care nu mi-a mai rămas decât să aştept cal golul victoriei ălora. Spuneţi-mi cinstit: s-a îndoit măcar vreunul dintre dumneavoastră de înfrângerea noastră? Aţi avut măcar o singură clipă sentimentul unei posibile victorii? Vi s-a părut echipa asta a noastră chiar o echipă? ... Şi chiar de fotbal? Zic asta, fiindcă după ce am văzut vreo 7 amicale interţări în cele două zile, m-am răs-stră-convins că noi jucăm altceva. Nu că nu jucăm fotbal adevărat, ci altceva, nedefinit, o chestie căreia nu poţi că-i spui la fel ca ăleia pe care o practică Serbia, Croaţia, Anglia, Norvegia, Franţa, toţi ceilalţi, adică fotbal.

Nu-ţi trebuie mari cursuri de antrenor, ci e suficient să fi văzut vreo două meciuri d-alea adevărate ca să-ţi dai seama că domnul Tamaş, ăla care ne-a asigurat toate golurile (primite!) la Europene, este complet inapt pentru sportul numit fotbal. Atât timp cât îl chemi la lot şi-l bagi şi în teren, înseamnă că nici n-ai de gând să joci fotbal. Lucrul este pe deplin valabil şi în cazul numiţilor Petre: Ovidiu şi, respectiv, Florentin. Iar corolarul (ca-n legile lui Murphy) este domnul Nicoliţă. Nu detaliez, ca să nu fiu suspectat de... ştiţi dv. ce! Iar dacă la asta adaugi şi două intervenţii (vorba vine) ale numitului „Pisică”, demne de orice antologie a umorului cretin, atunci ai în faţă întreaga explicaţie a dezastrelor pe bandă rulantă. Grav nu e că suntem de râsul lumii, ci că suntem cam de mulţi ani. Iar după cum s-arată, mai durează. Cât? Păi, cam cât Piţurcă va mai fi liber. Că dacă e, rămâne antrenor. Iar antrenoru’ lu’ Peştii ăştia-mpuţiţi nici gând n-are să cheme pe alţii.

P.S. Din toate astea aţi înţeles, sper, că eu sunt singurul vinovat de înfrângere, fiindcă am pariat pe Croaţia. Staţi liniştiţi: pariez şi pe Serbia!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Recunosc: sunt vinovat!.

Comentarii