Lucian AVRAMESCU

Ieri, fiind sărbătoare, meșterul Vasile n-a mai venit cu ajutoarele lui să adauge pietre aleilor care duc către ultimul obiectiv al proiectului meu – Biserica de Piatră din Livadă. A venit doar prietenul Liviu Mogoș, de la Ploiești, pentru a verifica personal dimensiunile celor trei ferestre care vor fi cu vitralii la parterul lăcașului plasat între meri, cireși și vișini. S-a angajat să facă el aceste structuri în ogivă pe care i le trimisesem în desen, dar e bine să măsori de mai multe ori și abia apoi să tai.

Tot ieri, în urma anunțurilor mele repetate, cineva atras mai ales de afișul pus la unica poartă în stil prahoveano-maramureșean făcută nu din lemn, ci din piatră, cu toate simbolurile sculptate venind dinspre daci – soarele, funia dacică, rombul și altele asemenea care construiesc un pom bogat al vieții – mi-a vândut o mică putină din lemn de peste o sută de ani și o piatră de moară aproximată la trei veacuri. Nu a fost o zi moartă. Mielul, botezat Fulguleț de prietena noastră care trăiește în Roman, Emilia Diaconescu, profesor pensionar, a fost reprimit de mama oaie, aflată la prima fătare. Prin masaj de uger i-a revenit laptele, așa că munca mea de doică a ținut o noapte doar.

Dar să mă întorc la subiectul împrumutat de la Constantin Esarcu, ”Dați un leu pentru Ateneu!”, care a dus, printr-o contribuție colectivă, la minunea străjuită de statuia poetului național, făptuită de Anghel, în inima Bucureștilor. Eminescu veghează ca un Crist muzica astrală care vine uneori din interior.

Am și eu un Crist de bronz, din cele trei îngăduite de George Apostu, după cel cioplit de el în lemn, pe care l-am dăruit Muzeului Pietrei. Sunt făcute pe cheltuiala mea la atelierele Uniunii Artiștilor Plastici. Cel dăruit de mine Marianetei, fiica sculptorului considerat al doilea Brâncuși, nu știu ce soartă a avut după ce am reușit să repatriez de la Paris, tot prin munca mea, inclusiv diplomatică, opera marelui român. Din păcate fiica lui s-a prăpădit tânără, iar unele lucrări au fost vândute de ea fără mare chibzuință. Păcat!

De ce am acceptat, după repetate răzgândiri, să apelez la un sprijin public? De ce când, după 20 de ani de muncă personală și cheltuială exclusivă, Muzeul Pietrei are mii de piese, a fost văzut și e văzut gratis, fiindcă am decis să nu percep taxă de intrare pentru nimeni, să fac acest apel public? Fiindcă simt că nu mă mai țin, cum se zice, curelele, iar muțenia mea a devenit un obstacol sever nu doar în bucuria de a fi ghid.

Tabăra de vară ”E loc să se mai nască Brâncuși”, unde învățăm copilașii doritori să mânuiască dalta, presupune răspunderi, alergătură și cheltuială. Partea etnografică, în care am îngăduit lemnul și fierul, crește și ea de doi ani, cu achiziții uneori întâmplătoare, dar care costă și ele. Biserica de Piatră din Livadă nu e un fleac. O voi duce la bun sfârșit dacă, pe lângă vocea care m-a trădat, nu va veni și amuțirea definitivă.

Nu mi-am permis angajați. E nevoie măcar de un ghid, fiindcă paza e bine asigurată de câinii mei lupi, iar eu încă ochesc fără cusur. Sper să nu fiu pus la încercare. Apoi cine fură pietre? Munca de ghid o fac cu schimbul soția și fiica, având fiecare și alte răspunderi.

Contul pe care l-am șters și l-am reprimit este „Asociația Culturală Lucian Avramescu BCR: RO10RNCB0072096607090001”. Puteți depune un leu pentru muzeu. Dacă el va fi, vă voi ține la curent cu modul în care l-am gospodărit. Obiectivul cel mai greu este Biserica. Fiindcă România e identificată uneori cu Grădina Maicii Domnului, acest lăcaș din piatră va fi întru slava Născătoarei de Dumnezeu, dedicat ei, femeia ce duce frumusețea pământeană, prin iubire, în cer.
Vă doresc o zi bună, prieteni!