Lucian AVRAMESCU

Surprize de climă. Grindina, care e ”cât oul de găină” (apreciatorii nu ştiu oul galinaceelor şi vorbesc în prăpăstii!), se comportă strâmb şi inamic, iar în premieră pe pământul românesc au apărut tornadele. Tornadele sunt un fel de uragan delirant, o boală a cerului care se adună în jurul axei sale, ca un leu care încearcă să-şi muşte coada şi nu apucă. Tornadele, care au şi nume de buletin, identităţi amuzante sau sofisticate, stăteau în America, băştinaşe ca indienii, lumea ailaltă nedându-le viză de acces. Acum o săptămână au măturat două cartiere din Moscova, omorând oameni şi suind în cer Pobedele abandonate din vremea în care Stalin mai băga frig în oasele Europei. Anul trecut au mângâiat Germania şi au făcut un exerciţiu de rupt copaci în Spania şi Franţa. În România, unde au mai ridicat la nori o jumătate de sat din Bărăgan în urmă cu câţiva ani, au venit iar acum două săptămâni, smulgând din pământ o margine de pădure, iar acum au încercat nişte garduri noi, de beton, de la marginile Bucureştilor, pe care le-au mişcat ca pe surcele. Ce-i cu tornadele româneşti? Dezgheţarea polilor implică, în ceea ce numim încălzire globală (cea din care s-a retras Trump!), mondializarea tornadei?

Acum fix 20 de ani, murise bunica mea din partea mamei. Era vară. Mama Lenuţa, că aşa-i ziceam, avea 88 de ani şi muncise cu vioiciune până atunci, ca şi mama ei, străbunica Mariţa, care a alergat după nişte pui de curcă pe o pantă şi s-a oprit brusc şi de tot. Avea 92 de ani, dar surorile ei au trăit, două din ele, peste sută. Țăranii mei au murit la datorie. Bărbaţii, unii dintre ei, pe front. Femeile, prăşind singure ogorul. Eram pe o uliţă, una din cele pe care mă hârjoneam în copilărie, când s-a iscat un fel de vânt mare şi o întunericire de iad. Mă găseam – om avansat la oraş – în maşina mea, în căutare de preot şi gropari. Am oprit între doi copaci, salcâmi care au făcut brusc mătănii, pupând cu fruntea lor înaltă partea ailaltă a drumului, unul la botul autoturismului, altul la spate. N-aveam unde fugi. Era ceva ce nu mai trăisem. Întunericul a devenit, câteva minute, total, iar maşina mea părea pe valuri, cu toate că mă găseam pe drumul de ţară ştiut ca stabil. Apoi s-a făcut senin imediat şi eu am crezut că a fost vis. Trei acoperişuri găsite în drumul principal mi-au arătat că nu visasem.

Tornada recentă, din unele zone ale mioriticei mele patrii (acum doar plouă abundent şi pe alocuri cerul dă cu piatră), unsă milenar de alizee şi mângâiată pe frunte de Crivăţ, trăieşte un viol atmosferic. E o zdruncinare din temelii a tot şi toate. Maşina se răstoarnă, fără să fii în curbă, iar tavanul casei tale poate deveni tavanul casei vecinului. Experienţa, trăită direct, nu face bine organismului sufletesc, maţele gândului se încurcă, iar bătrânele, exersate în ţinerea la distanţă a Necuratului, nu mai nimeresc semnul crucii.

Am discutat cu prietenul meu, dascălul din sat, cu care nu m-am văzut o vreme, el  lăfăindu-se într-un spital, cu nişte junghiuri care au fost reparate – bine, speră el - cu bisturiul. Nu mai e nimic la locul lui, zic eu. Tornadele ne lipseau, că în rest le aveam pe toate! Se întoarce lumea cu curu-n sus! Aş! – zice el, relaxat şi înţelepţit de anestezii.  Eu ştiu ceva care se petrece de zeci de ani la fel. Se petrece calm, pe nevăzute, cu priceperea unui anestezist. Politica fură la fel. Cum aşa? Adică nu e tornadă. E ca apa care curge lin şi nimeni nu bagă de seamă că ne fură pământul de sub picioare. Deci avem şi un semn de stabilitate? Cert! – îmi transmite dascălul, liniştit ca o pajişte păscută de mioare. Stabil e furtul. Nu furtul de portofele, care s-a mai transferat prin Europa de Vest, ci marele jaf. Un fel de tornadă, dacă vrei tu să-i zicem aşa, dar silenţioasă şi care nu se mai sfârşeşte.